H.-R. Patapievici – despre campania împotriva intelectualilor – dezbatere CADI – 24 nov. 2008

participanţi: Valeriu Stoica, Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici, Ovidiu Şimonca, Alex Ştefănescu, Gabriel Liiceanu, Mircea Toma, Gelu Trandafir, Valentin Ionescu, Cătălin Avramescu, Cristian Câmpeanu

 H.-R. PATAPIEVICI: Vă mulţumesc, dle Stoica. Bună-ziua doamnelor şi domnilor.O să încep şi eu ca Gabriel Liiceanu cu o mărturisire: vă mărturisesc că altceva voiam să vă spun, însă discursurile prietenilor mei – Gabriel [Liiceanu] şi Vladimir Tismăneanu – m-au determinat să îmi schimb discursul. Voiam să vă fac o teorie despre modificarea centrului, de ce este util să se facă modificarea centrului, de ce campania împotriva preşedintelui Băsescu a fost o campanie împotriva centralităţii valorilor care au fost atât de bine invocate astăzi – dar nu vreau să vă fac asta, şi am să derog de la regula la care au consimţit deja Gabriel şi Volo, şi anume să nu vorbim despre persoanele noastre, pentru că am impresia că în această discuţie invocarea principiilor ascunde fondul. Oricine de la această masă, oricine din presa largă, inclusiv Antena 3, inclusiv „România Mare“, inclusiv infractorii de presă vor consimţi că acestea sunt şi valorile lor: toleranţă, patriotism, liberalism ş.a.m.d. Prin urmare, a constata încă o dată că suntem de acord în privinţa principiilor nu ne duce la nimic. Din acest motiv trebuie să ne tragem spre zona exemplelor concrete, ca să vedem care este mecanismul… – da, într-adevăr, Gabriel, a fost monopolizat spaţiul public, dar care sunt mecanismele? Şi de către cine? A spune că oligarhia transpartinică a făcut chestia asta este cam puţin. Şi nu cred că am progresa dacă spunem că Tăriceanu şi Patriciu sunt exponenţii acestei oligarhii transpartinice şi că PSD-ul este acolo prin oamenii lui ş.a.m.d. Nu. Problema centrală pentru mine, ca om care am fost supus unei campanii de desfiinţare, de denigrare şi de dezumanizare, fiind transformat şi în evreu pentru a putea fi lovit mai bine, este faptul că aproape nimeni nu a reacţionat.Nimeni din oamenii din presă, nimeni din opinia publică nu s-a ridicat în picioare să spună: „Nu este adevărat că acest lucru este aşa cum se afirmă“, „Este un procedeu scandalos acela de a…“ – şi urmează descrierea. Problema de la care trebuie să pornim nu este, am impresia, diagnosticul teoretic şi din acest motiv mi-am schimbat discursul – îmi cer iertare, dle Stoica, ci trebuie să pornim de la ceea ce de fapt nu reuşeşte să ne adune deşi invocăm aceleaşi principii. Trebuie să vorbim despre cazuri particulare. Şi am să încep prin a spune că există un lucru care este legitim întotdeauna într-o societate deschisă şi acesta este critica. Am fost criticat deseori şi atunci când criticile au fost întemeiate am răspuns. Este situaţia Politicelor, care a apărut în 1996 şi cărora în 22 [revista] le-am răspuns în şase episoade amănunţite pe care le-am intitulat – ironic şi autoironic, fireşte – Criticilor mei. În ediţia a doua a Politicelor acestea au devenit o parte integrantă a cărţii pentru că ea exprimă modul în care această carte a intrat în spaţiul public prin intermediul dialogului. Nu am răspuns în aceste replici celor care – aşa cum Vladimir Tismăneanu a amintit – nu se încadrau în condiţiile minimale de critică. Pentru că există o critică care este bazată pe obiecţia raţională, iar obiecţia raţională orice om cu o inteligenţă normală poate să o distingă de ceea ce devine critica ilegitimă, adică asocierea la un argument de obiecţie a unui stigmat. Ceea ce s-a petrecut în privinţa Raportului Tismăneanu – se cheamă Raportul Final, dar îi spunem pentru comoditate Raportul Tismăneanu – ceea ce s-a întâmplat în cazul meu, ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Gabriel este faptul că elemente de critică au fost asociate…. , care sunt bazate pe argument, bunăoară afirmaţia, mă refer acum la acuzaţia „intelectualii lui Băsescu“ şi dau nume. Adrian Severin. El construieşte un argument care poate fi examinat, acela că aceşti intelectuali, sprijinindu-l pe preşedinte, de fapt întăresc componenta (presupus) autoritară a acţiunii acestui preşedinte şi deci derogă de la proclamatele de către ei – aceşti intelectuali – a principiilor liberale. Acesta este un argument. Da, este o critică. Şi lui i se poate răspunde. Acestui argument. Dar el a fost asociat cu afiirmaţia că Traian Ungureanu reprezintă principalul şef de şcoală neolegionară, iar eu nu fac decât să readuc pe tapet comportamentul intelectualilor care l-au sprijinit pe Carol al II-lea când a desfiinţat Constituţia din 1923. Carevasăzică, Traian este legionar, iar eu sunt procarlist, autoritar, şi ca atare sunt în anticamera dictaturii. Or, acesta nu mai este un argument. Cum poţi răspunde la această vicioasă, sofistică, dar de fapt de o enormă rea-credinţă, pentru că în cunoştinţă de cauză făcută. Dacă nu aş presupune că este în cunoştinţă de cauză, ar trebui să admit că Adrian Severin este cretin. (râsete). Dar el nu este. Prin urmare, el ştie ce face, deci este de rea-credinţă. Or, cum poţi răspunde relei-credinţe? Cum poţi separa argumentul raţional din coaja de rea-credinţă? Pentru că argumentul raţional în mod sofistic a fost construit ca raţional, tocmai pentru a face plauzibil stigmatul. Ăsta este mecanismul monstuos prin care un număr de intelectuali au putut să fie denunţaţi ca fiind „intelectualii lui Băsescu“ – aparent o descriere, de fapt o stigmatizare. Pentru că ceea ce li se contesta era buna-credinţă în reacţia pe care au avut-o la suspendare – vă reamintesc că totul, totul, a început cu suspendarea. Or, aş vrea să văd cine face pasul în faţă astăzi, la doi ani, şi să mai poată susţine că acea suspendare a fost legitimă. Deci, de la „intelectualii lui Băsescu“ s-a trecut la intelectualii autoritari, la sprijinitorii dictaturii şi acum – în plauzibilitatea acestei stigmatizări – au început să se verse umorile personale. Oameni pe care de data asta nu-i numesc pentru că le respect comunicarea personală mi-au spus: „Dom’le, problema mea e următoarea – nu-l suport pe Băsescu, îl detest“. Şi atunci, pentru că îl detestă pe Băsescu, nu reacţionează public faţă de stigmatizarea aşa-numiţilor „intelectuali ai lui Băsescu“. Şi vin la chestiunea cu care am început: complicitatea cu care cei care tac însoţesc aceste atacuri şi aceste procedee. Am să dau un exemplu personal. În 1996, Politicele au fost atacate de un segment pe care l-am dispreţuit dintotdeauna – e vorba de naţionalişti. Când spun „naţionalişti“ vă rog nu confundaţi cu „patrioţi“. E. Lovinescu încă folosea termenul de „naţionalist“ chiar şi în cărţile lui târzii dedicate…. ciclul lui junimist, chiar şi acolo folosea încă cuvântul „naţionalist“ pentru a desemna atitudinea patriotică. În orice caz, în primele lui volume, acelea în care el a criticat poziţia lui P.P.Carp (pro-german) ş.a.m.d., el foloseşte sistematic cuvântul „naţionalist“ pentru a desemna atitudinea patriotică. Bunăoară în Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică se referă la „naţionalismul“ lui Eminescu, deja nu se mai referă la patriotismul lui Eminescu, ci la o atitudine care în sine este patologică şi dăunătoare. Ei bine, naţionaliştii m-au atacat în 1996. Mi-am spus – cu atât mai bine: este o confirmare a eficacităţii criticii pe care am făcut-o vulgatei bunului român. Lucrul ăsta a fost făcut, cu toată splendoarea imbecilităţii, şi prin gesturi publice remarcabile. Un număr de universitari de la Cluj au cerut Ministerului de Justiţie, printr-o scrisoare publicată în ziarul „Nu“ de Cluj, să mi se retragă cetăţenia română. Ei, când vezi gesturi de-astea, îţi spui: dom’le, trăim într-o lume admirabilă, în care personaje nefrecventabile adoptă comportamente suprarealiste amuzante. În 1998-1999 a apărut o notă suplimentară. Publicasem în 22 (salut prezenţa Rodicăi Palade aici, şi a lui Armand Goşu) uneori, ca editoriale, texte critice la adresa comportamentului minorităţii maghiare din România faţă de chestiuni care ţin de binele comun. Articolul se numea Minoritate imperială. Asta a atras atenţia imediat corecţilor politic care jură pe minoritari. Am publicat un text care se numea comunismul american, în care pentru prima oară în contextul românesc apărea o critică articulată la adresa corectitudinii politice, o ideologie care de către profitorii ei este lăudată, iar de către observatorii neutri şi neimplicaţi – cum mă consider – este pe bună dreptate ??? pentru că este un atac la adresa miezului tare al valorilor liberale europene. Şi în 1988-1999 m-am trezit cu… subterana. Pentru că la nivel public nu a ieşit. Dar în subterană – iar Vladimir Tismăneanu ştie despre ce este vorba, pentru că l-am consultat într-o chestiune pe care imediat am să v-o expun – am fost denunţat la foruri internaţionale că sunt antisemit, antimaghiar, antiminoritar, antifeminist, suprematist alb. Vă mărturisesc că atunci când am văzut expresia „suprematist alb“ eu nu am ştiut la ce se referă. Şi ca atare am căutat în dicţionar să văd ce este suprematistul alb: este nazistul american. (râsete) Ceva şocant în ultimul hal pentru mine. Ei bine, au atacat la vârf. Au atacat în instituţii de învăţământ superior, au atacat la conducerea Fundaţiei Soros unde funcţionam în board-ul naţional atunci, şi reacţia lui Soros a fost imediată: scăpaţi de legionarul ăsta. Cum s-a infiltrat în board? Şi urmează explicaţiile. Explicaţiile, de-aia am evocat acest episod, explicaţiile exprimă tot dramatismul situaţiei celui care este acuzat de lucruri care nu au nicio legătură cu el, şi care sunt stigmate, nu sunt argumente. Cum să spun eu că nu sunt antimaghiar? Cum să demonstrez lucrul ăsta? Cum să spun că nu sunt antisemit? Când faptele mele sunt ignorate, textele mele sunt ignorate, atitudinea mea publică faţă de binele comun şi atitudini clare anti-antisemite au arătat că nu sunt antisemit. Ce să fac? Mă ridic în picioare şi zic: eu sunt Patapievici. Ştiţi…, eu nu sunt antisemit… Cum să spun că respect femeile şi că nu sunt antifeminist? Şi că antifeminismul nu se referă la gender feminism care este o ideologie bazată pe revendicarea legitimă, liberală în esenţă, a femeilor? Pentru că intrăm în subtilităţi. La un stigmat nu poţi răspunde decât analizând, mărturisind şi apelând la buna-credinţă a opiniei publice. Dar buna-credinţă a opiniei publice – şi trec acum la cel de-al treilea cap împotriva mea, cel din 2002, care este legat de revista Observator cultural (Ovidiu Şimonca este aici, el nu lucra pe vreemea aceea acolo, Bogdan Lefter era redactorul-şef) – când Omul Recent a fost luat ca exemplu de carte care trebuie demolată pentru că reprezintă „revenirea pe o altă spirală istorică“ (am citat din Ion Bogdan Lefter) „a ideilor legionare interbelice“, este „un apel la fundamentalismul ortodox“ (am citat din alte două texte, unul este al lui Paul Cernat, pe celălalt l-am uitat acuma), pe scurt era vorba de a prezenta această carte ca fiind un atac împotriva civilizaţiei occidentale, împotriva integrării României în Uniunea Europeană ş.a.m.d. Adică împotriva tuturor lucrurilor pentru care eu militez dintotdeauna. Dreptul de a critica anumite lucruri (nu e locul să le amintesc aici) era retras în numele, iarăşi, al unei stigmatizări. Nu mai era vorba de a deconstrui argumentele. Unii dintre cei care au participat la campania de două numere a Observatorului cultural împotriva mea au construit argumente, dar chiar si ei – cum este Adrian Miroiu, un om pe care îl respect – a construit un argument pentru felul în care am făcut un citat din estetica transcendentală din Critica raţiunii pure de Kant, asociindu-l cu ideea că nu aş fi suficient de democrat. Iarăşi, intrăm în zona în care o parte de argument la care poţi răspunde – cum i-am şi răspuns, în privat – a fost construit cu sugestia unui stigmat. Miroiu a fost modest în folosirea stigmatizării, deşi la el exista deschiderea, în timp ce foarte multe din contribuţiile de atunci m-au stimatizat ca un antidemocrat, un antiliberal, un atisemit latent (l-am citat pe Gabriel Andreescu). Gabriel Andreescu care a făcut în acest fel demonstraţia de antisemitism latent: vorbeam despre minorităţile cu apetit majoritar şi a dat citatul în textul lui, înlocuind tacit cuvântul „minoritar“ cu cuvântul „evreu“. Şi zice: simţiţi potenţialul antisemit al textului? Suntem deci într-o zonă în care reaua-credinţă se aliază cu ceva pe care mă abţin să-l calific şi care conduce la stigmatizare în loc de critică. Acum. Cu acea ocazie, ca să duc adevărul până la capăt, m-am despărţit de revista 22 pentru că revista 22, o revistă prietenă şi fraternă în toate sensurile, a reiterat toate aceste acuzaţii pretinzând că face o revistă a presei. Reamintesc acest lucru. Pentru că cine trece prin campanii de denigrare nu se poate să nu poarte cu el mai departe o rană. O rană care greu se închide, pentru că dacă are vreun sens noţiunea de principiu sau noţiunea de bine comun, este pentru că în ele se reflectă un fapt fundamental, care este acela al solidarităţii. Dacă atunci când cineva mă loveşte, semenul meu nu sare în apărarea mea, atunci ceva se strică profund în încrederea mea în binele comun şi în principiile care sunt revendicate întotdeauna, inclusiv de către cel care asistă pasiv la lovirea mea. Şi ajung acum la campania care a început de fapt odată cu condamnarea în 18 decembrie 2006 a comunismului de către preşedintele Traian Băsescu în parlamentul României şi circul făcut atunci nu numai de partidul România Mare, vă amintesc, nu numai de chestorii şi responsabilii din parlament pentru disciplina şedinţei – există două articole în regulamentul de funcţionare al Camerelor, unul care spune că preşedintele de şedinţă este obligat să evacueze pe turbulent şi este un altul care spune că este obligat biroul permanent să ia măsuri împotriva celor care au împiedicat desfăşurarea procesului normal în parlament. Nu s-a luat nicio măsură împotriva turbulenţilor, nu s-a luat nicio măsură împotriva celor care au permis invadarea parlamentului cu camioane şi camioane de sprijinitori ai partidului România Mare. S-a râs de faptul că preşedintele partidului România Mare şi locotenenta lui de atunci, Daniela Buruiană, au venit în loja în care se aflau Liiceanu, Pleşu, Ion Diaconescu, Mihăieş, eu şi alţii, ameninţând că ne evacuează, şi anume ne aruncă de la etaj. Lumea a zis: ha, ha, ha, îi aruncă de la etaj. Nu. Cred că întrucât s-a făcut în parlament această acuzaţie, şi anume de către vice-preşedintele senatului, faptul este deosebit de grav. După cum faptul că vice-preşedintele senatului este constant antisemit în remarcele lui, face ca calificarea de antisemitism oficial în Români să fie riguros corectă. Chiar dacă noi nu avem sentimentul că există la nivelul opiniei publice antisemitism – şi cred că nu există, dar oficial există, pentru că îi permitem vice-preşedintelui senatului să aibă remarce antisemite, deci sunt proferate oficial. Totul a început atunci. Şi revin la lucrul cu care am început. Lipsa de solidaritate în faţa răului. Pentru că atunci, şi partidul democrat, şi partidul naţional liberal, şi UDMR-ul, şi PSD-ul au fost de conivenţă cu infractorii. Asistând, unii chicotind, pe cei de la PSD îi vedeam de sus cum îşi dădeau coate – ah, bine le face!, dar el n-ar fi făcut-o, pentru că el nu era direct de extracţie huliganică, dar avea satisfacţie că da, unul o face. Şi deci şi el ar fi făcut-o dacă ar fi avut mai mult curaj sau dacă n-ar fi avut un alt standard de respectabilitate, ipocrit, dar salut ipocrizia lui, pentru că se referă la un standard mai înalt de respectabilitate. Nimeni nu a luat nicio măsură împotriva acestor infractori din parlament. Dimpotrivă. Totul s-a transformat – în ce? Într-o ridiculizare a „intelectualilor lui Băsescu“, a actului însuşi – minunat în demnitatea lui, pentru ţara noastră – de condamnare a regimului comunist din România ca „ilegitim şi criminal“ şi a declanşat ceea ce eufemistic Vladimir Tismăneanu a numit „un şir de critici“ (citând şi formularea mea – „critică de exterminare“). De fapt, şi iarăşi am să citez un nume, pentru că trebuie să punem nume pe oamenii pe care îi dezaprobăm. Michael Shafir, un cunoscut şi respectat politolog şi comentator politic. Cum a găsit de cuviinţă să critice Raportul Tismăneanu? Spunând că este mediocru şi că el la şcoală, la clasa lui, dacă un elev, dacă un student i-ar fi venit cu aşa ceva, era cam de 7. Deci, la ce nivel suntem când se face o astfel de remarcă? Sau Ciprian Şiulea, într-un limbaj el însuşi de exterminare şi derogatoriu în ultimul grad, îi retrăgea lui Vladimir Tismăneanu competenţa morală de a se pronunţa, contesta stilistica – de parcă ar fi existat o cezură între stilistica cărţilor lui ştiinţifice în limba engleză – nu, sunt la fel de pasionate ca verbul pe care l-aţi auzit astăzi rostit, pentru că aşa este Tismăneanu, şi dacă stilistica lui este flamboaiantă într-un text de la care unii pretind rigoare ştiinţifică, este încă un merit a ceea ce Jeffrey Isaac spunea că este sporul de ethos pe care un intelectual din Estul Europei poate să îl aducă în teoria politică, unde există uscăciunea anglo-saxonă pe care el – Jeffrey Isaac de la Bloomington – o deplângea. Prin urmare, tot felul de obiecţii închipuite, formulate derogatoriu, care din start duc critica din zona în care poate ar fi putut să fie bine articulată, într-o zonă în care nu mai poţi răspunde. Şi încă o dată, mă întreb de ce se întâmplă acest lucru. De ce împotriva lui Tismăneanu s-a declanşat, de când a acceptat să fie şeful comisiei prezidenţiale pentru etc…, de ce s-a declanşat această campanie? Cu pudoare a amintit de chestiunea cu Tismineţki, dar pagina lui din Wikipedia este o pagină vandalizată. V-aţi scandalizat de vandalizarea cimitirului evreiesc, dar vă rog scandalizaţi-vă – şi anume, public – de vandalizarea paginilor din Wikipedia a lui Vladimir Tismăneanu şi a mea. Vladimir Tismăneanu este constant numit „fiul evreului comisar Tismineţki“, iar eu sunt numit „fiul nomenclaturistului comisar sovietic Patapievici“. Este fals. Nu am putut să schimb acea pagină, care mi-a fost vandalizată de oameni care au pus pe acea pagină lucruri care se văd pe blogurile lui Roncea. Ce ce cei care asigură franciza lui Wikipedia în România permit această gravă dezinformare a publicului, prin menţinerea unei pagini vandalizate, împotriva încercărilor câtorva oameni de a schimba acele pagini? Iertaţi-mă, nu am văzut asemenea critici în presă deloc. N-am văzut acest lucru. În schimb, de fiecare dată când vine vorba despre Evenimentul Zilei, oamenii fini din presă îl citează pe Cristoiu şi zic „oficiosul“… Adică „ne înţelegem între noi“… Iar când vine vorba de mine, de Gabriel sau de Vladimir, noi suntem „intelectualii lui Băsescu“. De parcă susţinerea de principiu a unui lucru cum a fost condamnarea comunismului, sau ilegalitatea profundă şi imoralitatea suspendării preşedintelui în 2007, te-ar califica automat pentru nivelul de lingău. Nimeni n-am văzut – cu mici excepţii, Cristi Pătrăşconiu, pe blogul lui – nimeni n-am văzut să se fi indignat de modul în care sunt trataţi câţiva intelectuali care nici nu au scris ode, nici nu au făcut altceva decât să îşi exprime în mod liber punctul de vedere pe chestiuni care au divizat societatea românească. De ce sprijinirea lui Tăriceanu nu te aruncă în tabăra „intelectualilor lui Tăriceanu“? În timp ce simplul fapt de a fi semnat scrisoarea de sprijinire a lui Traian Băsescu în chestiunea suspendării, ţi-a pus „brandul“, care este stigmatul… Suntem ca vitele însemnate şi asta se face prin colaborarea dumneavoastră, a celor din presă, care nu v-aţi ridicat niciodată… De ce? Unii pentru că mă antipatizează pe mine, de exemplu….OK. Pot înţelege asta. Lucrul acesta s-a văzut bunăoară – mă refer iarăşi la Observatorul cultural şi la Şimonca, în mod explicit mi-a luat un interviu, care a fost foarte amical, deşi întrebările erau abrupte, după ce am preluat conducerea Institutului Cultural Român şi am anunţat primele măsuri de reformă. Măsuri de reformă care vă economiseau banii din buzunarul dumneavoastră, pentru că reviste care erau falimentare şi care costau un miliard pe lună (la vremea aceea), cum era revista Cultura, au fost desfiinţate. Ei bine, în  Observatorul cultural, interviul meu a fost asezonat cu 12 intervenţii furibunde ale celor de la Cultura, care – fireşte – numai fericiţi nu erau de acest lucru… De atunci, relaţiile mele personale cu dl Şimonca au încetat. Am avut un telefon în care mi-am exprimat dezaprobarea fermă faţă de acest lucru. Fac acest lucru public – dau nume – nu pentru a mă răzbuna. Nu. Ci pentru că problema este următoarea: nu este suficient să invocăm principiile. Trebuie să ne referim la realităţi. Iar realităţile sunt reprezentate de oameni. Laşităţile sunt ale oamenilor, nedreptăţile sunt ale oamenilor, nu ale principiilor. Din acest motiv, este un efort de sinceritate şi de curaj moral. Pentru că nu mi-e uşor să dau nume în faţa dumneavoastră, mă simt puţin jenat să o fac, dar o fac cu un curaj moral, pentru a vă invita şi pe dumneavoastră să trecem de unanimitatea sterilă în jurul principiilor, spre a înţelege cum este cu putinţă ca Antena 3 să desfăşoare împotriva Institutului Cultural Român, din iulie, timp de trei luni de zile, campanii – şi CNA-ul să nu sancţioneze. Cum este posibil aşa ceva? Cum este posibil ca o instituţie să fie luxată din motive politice de primul-ministru, o instituţie care a făcut atâtea în ultimii ani pentru cultura română şi lucruri care se văd în străinătate, vorbesc despre ceea ce am făcut eu, dar o fac obiectiv, ca un lucru care s-a petrecut la Institutul Cultural Român – bugetul a fost tăiat cu 40% !!! Este o crimă instituţională, pentru că oricine este în mecanismul administrativ ştie că orice ar face guvernul care vine, anumite lucruri cum sunt achiziţiile publice sunt deja compromise, pentru că ele legal pot fi făcute la nivelul amputării – or, nivelul amputării desfiinţează funcţionarea celor 17 institute din străinătate, pentru care, potrivit acestei legi centraliste, trebuie să achiziţionezi totul de la centru… Deci este oo crimă instituţională. ICR-ul a fost… gândiţi-vă cum arată un om – eu, de exemplu, care vă vorbesc – din care brusc dispare 40%. Nu mai seamănă cu un om – este ca un om care a fost distrus de un obuz… Cum este cu putinţă – şi cu asta am să închei – (este nota cea mai personală şi cea care m-a rănit cel mai mult), cum este posibil ca ziare precum Curentul, cum este posibil ca bloguri precum blogul lui Andrei Bădin, să pună nesancţionate de nimeni, dar de nimeni, prieteni ori inamici, prieteni ori indiferenţi, presă culturală ori presă cotidiană, să pună în circulaţie lucruri defăimătoare şi îngrozitor de neadevărate despre tatăl meu, care a fost transformat dintr-un biet…. (la apogeul carierei lui a devenit director adjunct la Banca Naţională)… Tata, îmi place să rostesc acest lucru despre el astăzi în public, a fost un savant. Oricine a colaborat cu el în Banca Naţională ştie că tata a fost un savant. A fost unul dintre acei savanţi care nu se văd. Era specialist în circulaţia bănească. Este unul dintre oamenii care fac expertiza, pe care nimeni nu îi vede la suprafaţă. Nu este un geniu publicistic. Nu. Este un savant tăcut care asigură coeziunea de substanţă a infrastructurii unei societăţi. Or tata, care are o singură vină, aceea că m-a avut pe mine drept fiu, care sunt detestat de-a lungul şi de-a latul ţării, bietul tata a fost acum avansat la gradul de nomenklaturist şi nimeni, nimeni nu a spus: Este o scârboşenie ce se face cu acest om, mort de 23 de ani… Mai mult, pentru că au acces la dosarele de securitate ale oamenilor pe care îi detestă, au reprodus o delaţiune împotriva tatălui meu, din 1949, ca fiind adevărul despre tatăl meu… Şi aceste informaţii au apărut în presa care este la suprafaţă, nu pe bloguri, au apărut în Curentul, în trei numere, în care se spunea că genetic trădarea se transmite în familia Patapievici. Nimeni dintre corecţii politic nu a reacţionat la transmiterea genetică a trădării? De ce această singurătate a celui care este împroşcat, denigrat şi desfiinţat în firea lui morală? Nu ştiu. Dar să ştiţi: această responsabilitate o împărtăşim toţi

© H.-R. Patapievici

(transcriere: Ana-Maria Botnaru)

Advertisements