Scrisoare deschisă către Matei Varga

(după Concertul nr 4 pentru pian și orchestră în Sol Major de Ludwig van Beethoven, 17 mai 2018, la Ateneul Român)

Dragă Matei,

M-a bucurat nespus revederea noastră muzicală după o atât de lungă așteptare. Iar faptul că s-a întâmplat să fie concertul meu preferat (dintre cele beethoveniene) mi se pare cu atât mai frumos.

Să spun că ai cântat extraordinar mi se pare o banalitate. Ai făcut mai mult decât atât: cu o simplitate dezarmantă, ai oferit publicului o lecție de filosofie și o pildă despre ce înseamnă a fi în adevăr.

Nu, Matei. Când te-am întrebat ce-ai făcut în partea a doua, nu mă refeream deloc la faptul că este o muzică superbă: asta știm amândoi. Să mă explic: cunoscându-l la perfecție și ascultând de-a lungul anilor multe versiuni, aveam așteptări… rezonabile. În opinia mea de profan îndrăgostit, aici se deschid două posibilități: elegiacul sau ludicul.

Tu însă nu ai mers pe cărări bătute, ci ai ales să fii tu însuți – într-un fel care m-a impresionat adânc. Partea a doua a fost, de la prima până la ultima notă, TRAGICĂ. Iar tragicul dezvăluit în interpretarea ta nu este nici revoltat, nici resemnat, ci pur, luminos, diafan, transparent ca un vitraliu de catedrală gotică – pentru că nu ai rămas în el, ci te-ai ridicat deasupra lui. Am regăsit, în Andante con moto, tragicul transfigurat, iar surpriza și emoția au fost copleșitoare.

Acolo sunt lacrimi, Matei. Nu știm niciodată ce simt și ce gândesc semenii noștri (slavă Domnului!), dar tu ai gândit & simțit muzica asta (și ne-ai dăruit-o) într-un fel pe care nu l-am întâlnit niciodată până acum.

Într-o lume în care mai toți imităm, copiem ori ne lăsăm influențați, faptul că ai rămas tu însuți e ceva extrem de rar, are gust de miracol…Să nu pierzi asta!

Dacă ar fi după mine, aș pune audiția acestui mic fragment muzical ca test eliminatoriu la Facultatea de Filosofie: dacă bobocii nu încremenesc, au pierdut examenul, nu prea au ce căuta acolo…

Știam că va fi un concert superb, dar seara de ieri a adus, cel puțin pentru mine, o neașteptată lecție de filosofie (în sensul antic al termenului — adică exact așa: „așază-te lângă mine și ascultă…“).

Îți mulțumesc, dragul meu, și te îmbrățișez.

 

© Ana-Maria Botnaru, 2018

Precizare : ideea scrisorilor deschise de acest fel nu este a mea – am preluat-o de la Horia Patapievici (vezi scrisorile catre Andrei Serban, Cristian Mungiu etc)

Advertisements