Sf. Ignaţiu de Loyola – „Istorisirea Pelerinului. Jurnalul mişcărilor lăuntrice. Exerciţii spirituale“

Editura Polirom, 2007; 279 p.       

Dacă m-ar întreba cineva care este cartea-emblemă a creştinismului european, mi-ar fi foarte greu să aleg între „Confesiunile“ Sfântului Augustin, „Imitaţiunea lui Cristos“ de Thomas à Kempis şi „Exerciţiile spirituale“ ale Sfântului Ignaţiu de Loyola.

Editura Polirom a avut excelenta iniţiativă de a reuni într-un singur volum trei scrieri aparţinând Sfântului Ignaţiu de Loyola – „Istorisirea Pelerinului“, „Jurnalul mişcărilor lăuntrice“ şi „Exerciţii spirituale“. Într-o vreme când mulţi traducători şi editori fac concesii grave lenei intelectuale a cititorilor, cruțându-i de dificultăţile lingvistice şi stilistice inerente unor texte vechi, Antoaneta Sabău, Iulian Budău, S.J. şi Marius Taloş, S.J. reuşesc o ispravă aproape eroică: o traducere care păstrează nealterată savoarea textelor ignaţiene, fiind, în egală măsură, perfect inteligibilă pentru cititorul de astăzi.

Istorisirea Pelerinului. „Poate fi citită atât ca o autobiografie a lui Ignaţiu, cât şi ca un testament spiritual lăsat de maestru urmaşilor săi. Avem de-a face cu o scriere în care nu doar însemnările, ci şi trecerile sub tăcere sunt semnificative. Ignaţiu nu a vrut să spună decât ceea ce putea servi drept testament şi învăţătură“ (Marius Taloş, SJ).

Om de arme însetat de glorie, devenit apoi deopotrivă contemplativ şi om de acţiune, acum însetat de puritate, Ignaţiu seamănă mult cu Don Quijote… De altfel, primul pas al convertirii sale îl reprezintă lectura romanelor cavalereşti. Din suprapunerea acestor lecturi cu vieţile sfinţilor, ia naştere gândul şi apoi hotărârea nestrămutată de a-i imita, devenind asemenea lor. Un raţionament de tipul „dacă ei au putut, eu de ce n-aş putea?“ îl determină pe Ignaţiu să-şi schimbe viaţa şi să o pună în mâinile Aceluia care îl chemase. „Cavalerul lui Dumnezeu“ îşi făcea intrarea în istoria creştinismului… Întemeierea Societăţii lui Isus a fost un moment epocal în istoria Bisericii. Spiritul ignaţian a străbătut astfel secolele şi a schimbat faţa lumii. Puritatea, onoarea, curajul fizic în faţa morţii şi neclintirea cavalerilor medievali se regăsesc în portretul ideal al iezuiţilor.

Jurnalul mişcărilor lăuntrice. „Ţinând Preasfântul Sacrament în mâini, mi-au venit nişte cuvinte şi o mişcare puternică din interior de a nu-l părăsi pentru tot cerul sau pământul sau etc., simţind mişcări noi, evlavie şi desfătare spirituală. […] La rugăciunea obişnuită, de la un capăt la altul al ei, însoţit de un har foarte lăuntric şi suav şi plin de evlavie călduroasă şi foarte dulce“. Aşa arată una din însemnările obişnuite din „singurul manuscris ignaţian autentic ajuns până la noi, oferind cititorilor o perspectivă nebănuită asupra lumii interioare a Sfântului“ (Marius Taloş, SJ).

Viziuni mistice ale Persoanelor divine, ale Sfintei Fecioare şi ale Sfintei Treimi străbat ca un refren scrierea ignaţiană. Ar fi putut la fel de bine să se numească „Jurnalul lacrimilor“: spre sfârşit, autorul notează cu minuţiozitate reperele acestui dar uluitor şi misterios făcut de Dumnezeu sfinţilor şi misticilor: darul lacrimilor.

Exerciţii spirituale. „Carte trăită înainte de a fi scrisă, Exerciţiile spirituale cuprind patru săptămâni de apropiere a exercitantului, prin meditaţie şi rugăciune, de Cuvântul lui Dumnezeu“ (Marius Taloş, SJ)

Câteva precizări sunt necesare pentru cititorul contemporan: (i) exerciţiile nu au fost scrise pentru a fi citite, ci pentru a fi trăite; (ii) nu au fost scrise pentru exercitant, ci pentru propunător (preot).

Prin analogie cu cele patru sensuri ale Bibliei, Roland Barthes se referă la cele patru texte care se regăsesc în scrierea lui Ignaţiu: textul literal – destinat îndrumătorului (cel care propune exerciţiile), textul semantic – textul propus exercitantului, adaptat special nevoilor şi situaţiei acestuia, textul alegoric – alcătuit din imaginile, meditaţiile, rugăciunile care se nasc în sufletul exercitantului pe parcursul celor patru săptămâni, textul anagogic – răspunsul dat de Dumnezeu exercitantului, prin semne şi mişcări lăuntrice.

În prima săptămână, meditaţiile au ca obiect păcatul şi nevoia de mântuire a omului. Săptămâna a doua este dedicată Întrupării şi Naşterii, vieţii ascunse şi vieţii publice a lui Cristos. Săptămâna a treia este consacrată Pătimirii, iar cea de-a patra – Învierii şi Înălţării Domnului.

Un element profund şi original al exerciţiilor: regulile pentru discernerea spiritelor. Ignaţiu vorbeşte de consolare şi dezolare, de mişcări lăuntrice care ne conduc spre bine sau, dimpotrivă, ne abat de la bine şi ne îndreaptă spre rău.

Exerciţiile spirituale sunt reperul absolut al rugăciunii contemplative în spiritualitatea apuseană, o pagină de aur în istoria creştinismului occidental şi în cultura europeană. Ele fac parte din moştenirea noastră spirituală.

Advertisements