Ștefan Bellu – „Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenței anticomuniste“

Editura Galaxia Gutenberg, 2009; 179 p.

În spațiul public românesc se vorbește prea mult despre torționari și nomenklaturiști, dar prea puțin (sau deloc) despre eroii din perioada comunismului, oameni care au luptat cu arma în mână împotriva ocupantului sovietic și a cozilor de topor autohtone.

Ați auzit de Vasile Blidaru? Dar de Gavrilă Mihali Ștrifundă? Sau de Ilie Zubașcu? De Gheorghe Pașca? Alecsa Bel? Ion Mâț? Atanasie Oniga? Nicolae Pop? Cu siguranță, nu. În schimb, suntem sătui cu toții de Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Vasile Luca (László Luka), Petru Groza, Teohari Georgescu (Burah Tescovici), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Alexandru Moghioroș (Mogyorós Sándor), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Eugen Țurcanu…

Prin ce perversitate a memoriei și a istoriei, numele călăilor rămân, iar numele victimelor sunt uitate…? Este o întrebare care nu încetează să mă tulbure…

Despre anii grei de pușcărie politică în condiții cumplite, de exterminare, despre familii destrămate, destine spulberate, gospodării distruse, copii rămași orfani, foamete, umilințe, sacrilegii și tortùri inimaginabile aflăm din două surse principale: serialul TVR „Memorialul Durerii“ și acțiunile de recuperare și prezervare a memoriei în cadrul Memorialului de la Sighet.

Puține edituri contribuie la acest demers de recuperare și păstrare a memoriei anticomuniste; între ele, Humanitas și Galaxia Gutenberg. La aceasta din urmă apar, cu hărnicie, cărți de excepție prin care se restituie cititorului român chipuri neștiute de eroi, alături de destinele lor dostoievskiene.

Pentru că tragismul acelor vieți și întâmplări este copleșitor (și subînțeles), am ales pentru prezentarea de față episoade luminoase, norocoase și hazlii (căci ele nu lipsesc)…

Într-o confruntare cu securiștii înarmați veniți să-l captureze, Ion Mâț este împușcat, rănit grav, dar scapă miraculos de urmăritorii săi:

De cum au intrat în tabără, Rusu a început să strige: L-au prins pe Mâț! L-au prins pe Mâț! Cum l-au prins, Mâț e aici – zice Dobre. Nu se poate, am văzut cu ochii mei când l-au prins! – insista Rusu. Când m-a văzut, Rusu, care era cam ateu, și-a făcut cruce și a spus: de acum încep să cred și eu, ca voi, în Dumnezeu, în minunile Lui!“.

La 26 octombrie 1948, în localitatea Lăpușul Românesc, tinerii decid să-i pedepsească cu blândețe și umor pe activiștii de partid veniți în număr mare pentru a forța trecerea greco-catolicilor la ortodoxie:

„…au fost puși să intre în apa rece a râului Lăpuș, îmbrăcați cum erau și de acolo să-și facă semnul crucii și să ceară cu glas tare iertare de la Dumnezeu și de la cei pe care i-au jignit. Când lumea de pe mal se amuza mai bine, iar cei aflați în apă executau binișor semnul crucii, apare preotul Oniga, atras de zarvă și rămâne încremenit la cele ce-i văd ochii“.

Comparați, vă rog, această „pedeapsă“ cu cele date de regimul comunist pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale“ – zeci de ani de temniță grea, muncă silnică, bătăi crunte, foamete, teroare, moarte…

Există și un episod care se încadrează la categoria „Doamne ferește!“ – edificator pentru regimul ce ni se impunea prin forța armelor (dar și prin trădarea aliaților, care ne vânduseră după o schemă desenată în grabă pe un șervețel…):

„…noile autorități au instalat în Groșii Țibleșului ca preot un pădurar-vânător care, spre mirarea sătenilor, intra în biserică cu arma și câinele de vânătoare. Rezema pușca de altar, în timp ce potaia intra și ieșea nestingherită pe Ușile Împărătești“.

Grupurile de partizani din pădurile Maramureșului care au ales lupta până la moarte împotriva comuniștilor au avut un destin tragic și pentru că nu bănuiau (și n-ar fi crezut în ruptul capului) contextul politic international:

„…o bună parte a românilor credeau sincer că americanii sunt gata să pornească asaltul pentru a-i alunga pe sovietici din țară. Ei nu aveau de unde să știe că România intrase din inițiativa lui Churchill și cu acordul lui Roosevelt sub cizmă rusească“.

Riscând în fiecare clipă să fie capturați sau împușcați, eroii care și-au părăsit familiile pentru a face dreptate țării lor îmbină uneori curajul nebunesc și umorul spumos:

După terminarea ședinței, președintele din localitate a dat o masă la el acasă. […] Eu m-am postat la scaunul din dosul casei iar ceilalți au intrat în casă cu pistoalele în poziția de tragere, strigând Sus mâinile! Eu de la geam și doi din ușă îi țineam sub presiunea armelor. Un altul le face percheziție. Apoi i-am pus, pe primul secretar, pe președinte, pe toți ceilalți activiști să cânte Imnul Regal. După ce i-am băgat pe toți în fiori, lăsându-le pe masă și o grenadă-sperietoare, am plecat, auzind în urma noastră acorduri:

O, Doamne sfinte,

Ceresc părinte,

Susține cu a ta mână

Coroana, Coroana română…

Ați auzit de Vasile Blidaru? Dar de Gavrilă Mihali Ștrifundă? Sau de Ilie Zubașcu? De Gheorghe Pașca? Alecsa Bel? Ion Mâț? Atanasie Oniga? Nicolae Pop? Dacă nu, vă invit să citiți cartea „Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenței anticomuniste“ apărută la editura Galaxia Gutenberg.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s