Gabriel Liiceanu – „Uşa interzisă“

 „Uşa interzisă“, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

„« Principiul jurnalului » este unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citeşte mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine). Mă ofer mie, dar de fapt mă ofer ţie. Rezultatul este un eu lărgit în care « eu » şi « tu », străini până atunci, ne apropiem atât de mult încât ne tămăduim împreună: eu mă împac cu mine ajungând la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine şi te împaci cu tine“ . Aceasta este fraza-cheie care explică rostul unei cărţi deopotrivă seducătoare și riscante precum UŞA INTERZISĂ.

Dincolo de valoarea literară (recunoscută printr-o seamă de premii şi confirmată prin statutul de best-seller), meritul cărţii este că prezintă o-felie-de-viaţă-aşa-cum-e, iar când personajul principal se întâmplă să fie Gabriel Liiceanu, felia-de-viaţă capătă greutatea unui exemplu de prestigiu. Şi ce poate fi mai frumos decât să vezi cum, sub ochii tăi, un om devenit instituţie naţională îşi leapădă inevitabilele măşti şi vine în faţa ta, cititorul anonim, pentru a-ţi „povesti“ despre sine, şi face asta uneori cu smerenie şi amărăciune, alteori cu duioşie şi umor, transformând fiecare pagină într-un act de generozitate a cărei unică răsplată este luminarea celuilalt.

De unde a pornit totul? „… dintr-un motiv foarte simplu: îmi era, sufleteşte, nespus de rău. Am început să scriu aşa cum în căderea pe o pantă abruptă te agăţi de tot ce îţi iese în cale: cădeam trăgând după mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o mai puteam pune în faţa răului, singurul « lucru » peste care am dat pipăind în jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a încerca o ultimă rezistenţă înaintea cedării finale. Voiam, dublând răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-l ţin la distanţă, numindu-l“.

Rolul jurnalului? „Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, […] ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amânări repetate ale momentelor când trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere, jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc“.

Solid ancorat în timpul istoric (3 mai 2001 – 2 octombrie 2002), jurnalul lui Gabriel Liiceanu refuză continuitatea cronologicului propunând o alta, mai puţin aparentă, dictată de evoluţia interioară a protagonistului. Aşa se face că există numeroase trimiteri în trecut, dar şi paranteze copioase referitoare la prezent. Acest glissando trecut–prezent, rafinat dozat, aduce cu o călătorie iniţiatică. De ce spun asta? Pentru că nu este propriu-zis jurnalul unui om, ci jurnalul întâlnirii unui om cu o carte. Omul? Gabriel Liiceanu. Cartea? Sein und Zeit de Martin Heidegger. O întâlnire continuată cu o luptă la capătul căreia personajul nostru iese biruitor: „În această perioadă am trăit, dintr-un punct de vedere esenţial, ediţia abreviată a vieţii în general şi, pe fundalul ei, risipa şi eşecul de până acum al propriei mele vieţi. Am avut, aşadar, la dispoziţie 90 de zile. Spuneam că « le-am umplut bine ». Ceea ce înseamnă că voi ieşi din ele mulţumit: nu le-am trăit la întâmplare, le-am supus unei idei, unui program şi unei fapte împlinite (am terminat de verificat traducerea la Sein und Zeit – şi l-am înţeles!). Perioada asta a avut rotunjime. Ies din ea având-o în urma mea ca pe o bucurie. […] De aceea ies din timpul acesta fericit şi fără regrete. A fost un timp plin. Nu l-am ratat.“. Aceasta este frumuseţea cărţii, aici se află secretul unui destin împlinit, al unui om care reuşeşte să se salveze, aceste rânduri ar trebui citate şi răs-citate oricărui tânăr, iar nu ultra-citatul episod „Gentuţa cu sticluţa“ (altminteri de-li-cios!).

Merită menţionate – pentru savoarea lor – cele două desfăşurări „coregrafice“ cu Liiceanu în rol de solist: una la Heidelberg, cealaltă la Tescani, în compania lui Andrei Pleşu. Nici mai mult nici mai puţin decât Lacul lebedelor!!! Şi zeii sunt oameni, nu-i aşa?

Reperele unei vieți consacrate filosofiei….? Autori precum Platon şi Heidegger. Noica, Eliade, Cioran. Fiind „ai săi“, ni i-a dăruit şi nouă în ediţii scoase de Humanitas.

Lumea interioară a lui Liiceanu „se ţine laolaltă“ prin virtuţile remarcabile ale unui fluid magic numit prietenie. Andrei Pleşu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Henri Wald, Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Ştefan Augustin Doinaş, apoi tinerii Vlad Zografi, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincă, Sorin Lavric, figuri luminoase în care autorul se regăseşte retrăindu-şi, împlinită, tinereţea.

Emoționante şi de mare preţ sunt paginile despre cuplul legendar, Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, dumnezeieşti cele despre fiul său, Flipi–Ştefan: „Mă duceam, mă aşezam pe marginea patului şi îmi lua mâna. Mi-o strângea tare, în reprize, ca într-un joc între băieţi care îşi încearcă forţa. De sub demonstraţia ludică de bărbăţie răzbătea, pudică, sfioasă, travestită o fără de margini nevoie de iubire. Atunci îi descopeream splendoarea, sufletul şovăitor ca paşii speriaţi ai unei balerine, fiinţa învoaltă care se deschidea într-un evantai de întrebări uimite, toate adresate mie, izvorâte din credinţa că eu ştiu totul, că sunt instanţa în care s-au cuibărit răspunsurile la toate întrebările lumii. Mă descurcam cum puteam, uneori cu sentimentul că sunt un impostor de anvergură“.

Citind pe nerăsuflate, dăm peste ceva neaşteptat – rugăciunea unui filosof (care, în paranteză fie spus, recunoaște deschis că este necredincios):

Fă, Doamne, ca fapta mea să ţină şi ca tot ce am construit în ani să nu se năruie peste noapte.

Fă, Doamne, să nu-mi fie teamă că, trezindu-mă dimineaţa, voi găsi lucrurile altfel decât le-am lăsat înainte de a adormi.

Fă, Doamne, ca locul acela să prindă cheag şi ca lucrurile lumii noastre să capete chip şi alcătuire.

Dă-mi, Doamne, iluzia cea bună, care să mă lase să fac ca şi cum totul ar avea un rost şi ca şi cum Tu ai fi.

Ajută-mă, Doamne, să mă împac cu mine.

Despre cărţi, Liiceanu scrie cu autoritatea unui profesionist şi cu vocea unui îndrăgostit: „Ştiu când o carte e « bună ». Criteriul este simplu: ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide. Indiferent dacă este vorba de literatură, de eseu sau de un tratat de filozofie, autorul trebuie să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care până atunci nu existase. Iar în lumea aceasta, de îndată ce ai pus piciorul în ea, tu ca cititor trebuie să nu mai poţi ieşi. Poarta lumii din care ai venit, poarta lumii obişnuite trebuie să se închidă o vreme în urma ta şi tu trebuie să uiţi că lumea aceea, care până atunci fusese singura reală, există cu adevărat“.

Iar Gabriel Liiceanu se ţine de cuvânt. Este exact ceea ce reuşeşte în mod exemplar cu „Uşa interzisă“. Pe care nici nu poţi şi nici nu vrei să o laşi din mână până ce nu ai isprăvit-o. Cât despre faptul că şi-a dus până la capăt gândul cel bun legat de traducerea lui Sein und Zeit, Gabriel Liiceanu merită, dincolo de „bere cu palme la restaurant“, întreaga noastră admiraţie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s