Andrei Pleşu – „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri“

Andrei Pleşu – „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri“, Editura Humanitas, București, 2007

Cu câţiva ani în urmă, între studenţii de la Litere circula despre Andrei Pleşu această vorbă simpatică şi plină de miez: „Dacă ar veni în amfiteatru şi ar începe să citească din cartea de telefon, ne-am aşeza cuminţi la picioarele lui şi i-am sorbi cuvintele. Doar cei mai sobri dintre noi ar mai avea chef să ia notiţe“.

Dincolo de verbalizarea insolită a unui entuziasm aproape adolescentin (perfect îndreptăţit, de altfel), afirmaţia de mai sus ascunde un mare adevăr: ca să-l înţelegi bine, pe Andrei Pleşu nu e de ajuns să-l citeşti. Oricât de minunate ar fi cărţile sale (şi sunt). Trebuie neapărat să-l asculţi.

Cea mai bună ocazie o reprezintă conferinţele publice – prea puţine, prea rare, din păcate. Şi dacă nu ai norocul să asişti la aşa ceva? Soluţia e tot o carte, însă o carte mai specială: aflată cumva la mijloc între rigoarea textului scris pentru a fi publicat ca atare şi farmecul irezistibil al rostirii. Cine l-a auzit pe Andrei Pleşu măcar o dată într-o conferinţă, ştie la ce mă refer. Acest farmec al spunerii este miezul celui mai nou volum semnat de Andrei Pleşu: „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri“, apărut la Humanitas în 2007. O precizare: nici vorbă de eseuri. Cartea cuprinde patru conferinţe susţinute în străinătate: „Despre bucurie în Est şi în Vest“ (Salzburg, 2003), „Despre elite în Est şi în Vest“ (Berlin, 2000), „Toleranţa şi intolerabilul. Criza unui concept“ (Basel, 2003) şi „Ideologiile între ridicol şi subversiune“ (2005).

Dacă primul text ne aminteşte în cheie tragicomică de trecutul comunist, celelalte trei vorbesc, nu fără ironie, despre pericolele care ne aşteaptă dacă ne pierdem (frenetic şi cu voioşie) discernământul. I s-ar putea obiecta autorului că, fiind gândite pentru un public occidental, aceste conferinţe nu îl interesează pe cititorul român. Nimic mai fals. Avem şi noi străinii noştri, chiar dacă vorbesc aceeaşi limbă: oare adolescenţilor teribilişti şi ignoranţi (care poartă ostentativ tricouri cu Che Guevara…) nu trebuie să li se (re)amintească de întunericul, frigul, foamea, frica şi umilinţa îndurate – decenii la rând – de părinţii lor? „La magazinul din colţ se găsesc măsline! Şi nu e coadă!“ – strigătul victorios al vecinei autorului li se pare astăzi multora pură ficţiune. Totul îi îndeamnă astăzi pe cei foarte tineri să se despartă de trecut râzând, dar fără a-l cunoaşte. Didactic-ironic, Andrei Pleşu oferă o clasificare a bucuriilor celor din Est: bucuriile minimale (pâinea, apa caldă, măslinele, curentul electric), bucuriile negative (de a nu fi anchetaţi de securitate, de a nu li se demola casa), bucuriile interzise (posibilitatea de a avea o viaţă religioasă, ascultarea postului de radio Europa Liberă).

Conferinţa despre elite îi prilejuieşte autorului un ocol plin de miez în trecutul comunist al României şi al lumii. Noi am mai trăit o dată decapitarea elitelor culturale şi politice: la Aiud, Sighet, Gherla, la Canal… Astăzi, corectitudinea politică din mediile academice occidentale este alergică la elite, la valoare, la ierarhie. Şi aşteaptă de la noi să mai terminăm odată cu elitele şi cu elitismul! Poate că, totuşi, nu e o idee foarte bună. Nici pentru ei şi nici pentru noi… Ăsta e gândul lui Andrei Pleşu. Şi comuniştii jurau pe un egalitarism feroce, păgubos şi criminal. Şi ştim cu toţii unde ne-a dus asta…

Conferinţa despre toleranţă este savuroasă pentru că taxează nemilos ridicolul toleranţei cu orice preţ, un concept-fetiş al corecţilor politici de toate nuanţele. În cuvinte simple, Andrei Pleşu pune chestiunea într-o lumină adecvată, care este – îmi vine să spun – a bunului-simţ comun, elementar: „«Trebuie să fim toleranţi!» – nu înseamnă nimic. Problema e în ce împrejurări, în ce moment, în ce dozaj şi cu referire la ce“. Punct.

Textul despre ideologii face o legătură plină de miez între ororile cauzate de ideologia comunistă şi pericolele (similare) care ne pândesc dinspre multiplele ideologii de stânga înfloritoare astăzi în Occident. În ciuda avertismentului cât se poate de serios, atunci când ajunge la „aspectul invaziv al oricărei ideologii“, Andrei Pleşu nu se abţine să râdă, şi noi împreună cu el. Deşi realitatea descrisă e una orwelliană, ea ne provoacă râsul. Să însemne asta că pericolul a trecut? Suntem salvaţi? Dacă memoria, discernământul şi umorul rămân intacte, viitorul nu are nicio şansă să repete trecutul.

În încheiere, o nedumerire… De ce oare acest volum poartă subtitlul (nejustificat) de „eseuri“? S-a temut autorul că genericul de „conferinţe“ i-ar putea descuraja pe cititorii săi? Înseamnă că habar nu are de vorba delicioasă cu care îl alintă studenţii de la Litere.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s