H-RP – Ochii de carne ai Iubirii

unul dintre cele mai frumoase eseuri…..

LA MULȚI ANI, HORIA….

Pe urmele tradiţiei, Jacques de Voragine (La légende dorée, Garnier-Flammarion, tome I, 1967, pp. 457-465) aduce un foarte judicios encomion Mariei Magdalena. Accentul cade pe afecţiunea cu totul specială pe care Iisus i-a purtat-o. O istorietă apocrifă ne spune că Maria Magdalena era logodită cu Ioan Evanghelistul. Cei doi se pregăteau să se căsătorească, când Iisus l-a chemat la el pe Ioan. Unii spun că intimitatea mai mare în care Iisus l-a primit pe Ioan era, în fond, recompensa pentru smulgerea din braţele iubitei sale. Cât despre Maria, după dezertarea logodnicului, aceasta s-a abandonat unei vieţi de plăceri. Cum însă nu era convenabil ca vocaţia celui mai iubit discipol să se întemeieze pe condamnarea celei pe care acesta a iubit-o, Iisus s-a decis să-i acorde Mariei Magdalena mila sa, convertind-o la penitenţă. Smulgând-o plăcerii simţurilor, ne spune tradiţia, Iisus a copleşit-o pe Maria cu nenumărate bucurii spirituale, cu acel tip de bucurii care poate fi găsit numai în iubirea lui Dumnezeu. Avem aici, ca să ne exprimăm frust, un şir de trocuri: Ioan pierde iubirea Mariei, câştigă iubirea lui Iisus; Maria pierde căsătoria, îmbrăţişează plăcerea simţurilor; Iisus răscumpără căsătoria ratată prin convertirea Mariei; Maria abandonează plăcerile simţurilor, câştigă bucuriile spiritului.

Ceea ce mă frapează la iubirea Mariei Magdalena faţă de Iisus este tocmai accentul delicat carnal. Percepţia comună este că accentul carnal trivializează iubirea; în fapt, îi conferă profunzime. Când e vorba de om, profunzimea implică întreaga fiinţă. Or, nefiind doar spirit, omul nu poate fi profund fără mobilizarea trupului. Tot aşa cum făptura creată nu poate accede la fiinţă decât prin intermediul unei posesii, sentimentele omului nu pot fi profunde fără concursul cărnii sale. Deşi sunt aprinse prin suflet, profunzimile pasiunii se consumă cu trupul. De aceea nu există martiri doar cu sufletul: ca să fii martir, trebuie să mărturiseşti cu carnea. Potrivit Legendei aurite, moştenirea acelei pasiuni trupeşti care îi adusese Mariei Magdalena o reputaţie nefastă înainte de convertire îi permite acum să iubească spiritual cu o demnitate just observată de Iisus şi, ni se spune, recompensată în consecinţă.

Iată, după Jacques de Voragine, darurile acordate de Iisus Mariei din Magdala. A izgonit din ea şapte diavoli; a făcut din ea prietena sa de elecţiune; i-a fost oaspete constant şi s-a lăsat întreţinut de ea; a apărat-o faţă de oricine în orice situaţie: a disculpat-o faţă de acel fariseu care a numit-o neruşinată, faţă de sora ei Marta, care o făcea leneşă, şi faţă de Iuda, care a numit-o risipitoare; văzând-o plângând, nu şi-a putut nici el reţine lacrimile; datorită Mariei, căreia îi era frate, îl învie Iisus pe Lazăr; datorită Mariei, insistă Jacques de Voragine, i-a vindecat Iisus Martei scurgerea de sânge care o secătuia de şapte ani; Maria şi nu altă femeie i-a spălat lui Iisus picioarele cu lacrimile şi cu părul ei; Maria este prezentă în fiecare moment al calvarului şi ea este cea care rămâne lângă mormânt când discipolii se retrag; ei anume i se arată întâia dată Iisus, după înviere.

Prin Maria Magdalena, Evanghelia ne sugerează că simţurile, despre care Aristotel spunea că produc în mod natural plăcere, nu sunt de lepădat şi au sfinţenia lor, care nu e deloc neglijabilă. Să ne amintim că nu dintr-un păcat al simţurilor au căzut primii oameni, ci printr-un act de curiozitate. Curiozitatea este o formă nesăţioasă de cunoaştere, o epistemologie gurmandă şi, faţă de proprietatea investigaţiei, plasată excentric. Ca şi bârfa, care este înmuierea limbii în sângele aproapelui, curiozitatea este un soi de acedie a cunoaşterii. Nu plăcerea oferită de simţuri i-a pierdut pe primii oameni, ci plăcerea băgăreaţă şi lipsită de castitate a curiozităţii. Faptul că prima făptură care s-a făcut demnă de a primi în simţurile ei realitatea copleşitoare a Învierii a fost o femeie, şi anume una care a ştiut să iubească fierbinte cu ambele iubiri, este un lucru adesea subliniat de scriitorii medievali. Este ca şi cum cine nu a cunoscut plăcerea nu doar că nu o poate la rândul său dărui, dar nu poate împărtăşi nici graţia, în care consună foarte potrivit farmecul şi harul. Jacques de Voragine o spune foarte nimerit: “Nu e deloc de mirare că anume gura care a ştiut să sărute cu atâta pietate şi tandreţe picioarele Mântuitorului a fost aceea care a păstrat cel mai bine şi celelalte miresme ale cuvântului lui Dumnezeu.” Tandreţea te face apt să reţii nu doar conţinutul cuvintelor, ci îţi face accesibilă aura de farmec a gurii care le rosteşte. În mod secret, sărutul prin care manducăm cuvântul se depune pe buzele celui care ştie nu numai să asculte, ci să şi privească. Cioran concepuse imaginea sordidă a cuvintelor care sunt pline de saliva celor care le rostesc, mestecându-le; rostite acum de noi, ele îşi amestecă în saliva noastră saliva tuturor vorbitorilor care ne-au precedat. Mai aproape de adevărul spiritual decât modernul, medievalul ştie că punerea în comun a carnalităţilor percepţiei nu este un scandal igienic, ci o comuniune esenţială. Strălucitor şi inobiectabil nu este divinul decât întrupat. Trebuie carnea, altfel totul e definitiv mort. Iubirea nu este pentru eunuci, iar frigiditatea trupului descalifică încercarea spiritului captiv de a se înălţa pe scara aruncată inutil spre cer de resentimentele pe care le lasă în suflet, ca nişte stigmate lipsite de har, lipsa plăcerii. Numai cine cunoaşte spiritualul prin plenitudinea cărnii are acces la misterul orbitor al iubirii; – iubirea, cel mai esenţial vestigiu al Întrupării şi singurul instrument de cunoaştere rămas, prin graţia lui Iisus, nedescentrat de Cădere. Calitatea de a fi iubit cu intensitate şi de a fi fost iubită la rândul ei îi conferă Mariei Magdalena privilegiul rar de a auzi cu urechile trupului corurile celeste. Jacques de Voragine insistă în două rânduri, ca să pricepem bine diferenţa, că Maria Magdalena nu cu urechile minţii, ci cu urechile trupului a auzit corurile cereşti. Aici stă tot miezul, îmi vine să spun: altminteri Hristos s-ar şi ne-ar fi scutit de gravităţile stânjenitoare ale trupului. Să nu uităm nici faptul că, în ordinea misticii, extazele concrete sunt superioare celor abstracte. Între stigmatele primite de carnea lui Francisc din Assisi şi făpturile de lumină care au impresionat simţurile lui Ignaţiu de Loyola este o diferenţă. Primul are vocaţia de a se ridica, ştergându-se, celălalt, pornind chiar de la textul lui Jacques de Voragine, care îl provoacă, are ambiţia de a-i egala pe sfinţi, afirmându-se. Dacă inima iubirii este jertfa, trupul ei este carnea care va învia.

© H-R PATAPIEVICI

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s