Marie-Dominique Philippe, o.p. – „ABBA, tată“

Editura Galaxia Gutenberg, 2008; 72 p.

Micuța carte a părintelui dominican Marie-Dominique Philippe nu a fost scrisă pentru a fi publicată, de fapt nici măcar nu a fost scrisă, ci rostită – ea cuprinde meditații spirituale ținute în Comunitatea Sfântul Ioan (pe care el însuși a fondat-o în 1975).

Meditațiile pornesc de la trei texte neo-testamentare care își răspund unul altuia: Romani 8, 1-17, Galateni 4, 4-7 și Evanghelia după Marcu 14, 34-36.

Răbdător, dominicanul le explică unor călugări contemplativi esența rugăciunii contemplative: „trăirea acestei intimități profunde, a acestei unități cu inima lui Cristos“.

Cu totul străină (și poate chiar stranie) altor confesiuni creștine, realitatea teologică a inimii lui Isus (și devoțiunea care o însoțește) este o comoară de har la care părintele Philippe se raportează în mod adecvat, însoțindu-i și pe alții de-a lungul acestui drum de rugăciune, adorație și contemplație:

„Întrucât subzistă în Cuvânt, inima lui Isus primește întreaga lumină și întreaga iubire a Cuvântului, primește plinătatea luminii și a iubirii. […] Inima lui Isus este legată de Tatăl în însuși Duhul Tatălui, care este una cu Duhul lui Isus: ei au același Duh de iubire, iar inima lui Isus, în iubirea sa, este legată de Tatăl în acest Duh“.

Adresându-ne lui Dumnezeu în tăcerea inimii și spunându-i „Abba“ (= Tăticule), pătrundem în plin mister: în clipa aceea, Cristos, care prin har e mai prezent inimii noastre decât ne suntem noi înșine prezenți, ne face să descoperim adâncul inimii sale de Fiu“.

          Teolog și filosof deopotrivă, dominicanul speculează cu finețe pe marginea acelui cuvânt tulburător rostit de Domnul în grădina Ghetsemani: „Abba, Tată, îndepărtează de la mine potirul acesta!“. Argumentul se construiește pornind de la acest adevăr: „Isus știe că jertfa Crucii e de ajuns pentru ispășirea deplină a tuturor greșelilor omenirii, știe că această jertfă e de ajuns pentru a dărui plinătatea harului întregii Biserici. Și atunci, pentru cine se roagă Isus…? Pentru sine? Nu, căci nu cere să fie cruțat de moartea pe Cruce. Isus, consideră autorul meditațiilor, „se adresează Tatălui în ce are acesta mai intim și îi cere ca El singur, Isus, să fie țapul ispășitor, să fie cel care poartă totul: Maria să fie cruțată, și Biserica, și noi. Și, mai departe: „Isus se adresează Tatălui nu pentru sine (El însuși a acceptat pe deplin Crucea), ci pentru Femeie, pentru Biserică, pentru noi, căci ne cunoaște slăbiciunea, fragilitatea de făptură“.

Misterul Crucii, central în istoria mântuirii, îi prilejuiește părintelui Philippe un superb excurs teologico-filosofic și mistico-moral: Să nu privim cu invidie la crucea vecinului, pentru că nu o cunoaștem. Crucea e întotdeauna interioară, nu e ceea ce se vede din exterior. […] Crucea e pentru noi un abis de suferință, fiindcă ne leagă de Crucea lui Cristos. Suntem cu toții legați de Crucea lui Isus și nu putem fi mântuiți fără a trece prin Cruce“.

          Și pentru că noi toți părem să uităm asta, autorul insistă: „Tatăl ne iubește în mod actual, în ciuda greșelilor, slăbiciunilor și lașităților noastre. Actualmente ne iubește și ne poartă în inima sa de Tată“.

          Uneori, părintele Philippe trece de la abordarea individual-contemplativă la privirea universală și suntem îndemnați să fim implicați în mod real și eficient în lumea în care trăim, căci nu trăim pentru noi înșine: „Creștinul – și e ceva propriu lui – e responsabil de neamul omenesc în fața lui Dumnezeu, precum Isus la Cruce… Cuvinte foarte tari, ce au darul să ne trezească la o realitate mai sobră decât ne-ar conveni… Suntem mai importanți decât ne imaginăm și vom da socoteală pentru (mult) mai mult decât am vrea să credem…

În altă ordine de idei, distincția meditație-contemplație clarifică raportul efort-har: „meditația înseamnă să ne punem inteligența în slujba cuvântului lui Dumnezeu“, „rugăciunea contemplativă e cu totul altceva: e lucrarea Duhului Sfânt în noi, e «nașterea de sus» […] să acceptăm, ca un prunc, să primim totul în mod gratuit de la Duhul Sfânt“.

          Despre legătura de iubire între Dumnezeu și noi, Marie-Dominique Philippe se exprimă fără echivoc: Știm că această iubire este fidelă, că nimic nu o poate smulge, nici distruge, că este veșnică și că ne situează dincolo de toate limitele de timp și de spațiu“.

          Micuța carte pe care o prezint aici se încheie cu un accent important pentru noi, (post)moderni sfâșiați, care trăim fie în trecut, fie în viitor, dar aproape deloc în prezent – importanța clipei prezente și realitatea împărăției: Moștenirea divină nu e o moștenire îndepărtată, mereu susceptibilă de a fi amânată: e imediată. E o realitate profundă: suntem moștenitori ai acestei împărății dumnezeiești“.

Misiunea esențială a oricărui creștin (și a Bisericii de-a lungul veacurilor) este aceea de martor: „să fim martori ai tuturor harurilor primite, martori în fața oamenilor de astăzi că Isus este prezent, că ne iubește și nu ne părăsește niciodată“.

          Să ne întoarcem, iar și iar, la textele sfinte ale Noului Testament și să luăm cu noi, drept ghid spiritual într-o lume rătăcită, cărțile părintelui Marie-Dominique Philippe: „ABBA, Tată – Duhul Sfânt be face să strigăm Abba!“, „«Foc am venit să arunc pe pământ» (Luca 12, 49) – convorbiri despre Fericiri“, „În inima iubirii (convorbiri despre iubire, căsătorie şi familie)“…

© Ana-Maria Botnaru, 2017

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s