„Courtois la Sighet“

Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003; 303 p.

Cartea pe care o prezint aici ar fi putut la fel de bine să se intituleze „spovedania unui maoist convertit la anticomunism“. Istoricul francez Stephane Courtois, în tinereţe  fervent maoist, a ajuns o celebritate internaţională datorită enormului succes de care s-a bucurat „Cartea Neagră a Comunismului“ (tradusă în 26 de limbi şi vândută în peste un milion de exemplare). Invitat în numeroase ocazii la Simpozionul de la Sighet şi la Şcoala de Vară, Stephane Courtois, actualmente Rector al Şcolii de Vară, a ţinut conferinţe şi a răspuns cu generozitate întrebărilor adresate de participanţi.

Volumul COURTOIS LA SIGHET cuprinde conferinţe – „Trebuie înţeleasă tragedia pe care au trăit-o fraţii europeni din est“ (1999), „Comunismul văzut din Occident“ (2001), „Cinci ani de la apariţia Cărţii Negre“, „Memorie şi istorie“ (2002), „La ce foloseşte istoria în post-comunism? Rolul Memorialului de la Sighet şi al Şcolii de Vară“, „Actualitatea fenomenului totalitar“ (2003) şi interviuri cu S. Courtois realizate de Radu Portocală – „Compromisurile au cangrenat societatea“ (1999), Andrei Brezianu – „Ne confruntăm cu un nou totalitarism: fundamentalismul islamic“ (2003), Nicolae Drăguşin – „Suntem în al patrulea război mondial care este acelaşi cu cele de dinainte: între democraţie şi totalitarism“ (2003), Andrei Manolescu – „România este singura ţară în care comuniştii au reuşit o adevărată falsă revoluţie“ (2003).

Stânga franceză fiind omniprezentă şi agresivă, e aproape inutil de precizat că S. Courtois are o presă foarte proastă în ţara sa, fiind în mod constant atacat şi denigrat. De aceea, el subliniază pentru cititorii români că „Între 1945-1947 a existat, în Vest, un enorm puseu comunist. Nu se putea spune nimic rău despre comunism, nu putea fi criticată Uniunea Sovietică, nu aveai dreptul să spui că Stalin este un dictator, puteai să ai probleme! Iată climatul general. Din păcate, au existat numeroşi intelectuali din Vest care au intrat în acest dispozitiv, care au susţinut aceste idei, care au aderat la partidul comunist. În universităţi, în mass-media, partidul comunist a câştigat o enormă influenţă“. Care se vede şi astăzi, adăugăm noi.

Autorul discută pe larg despre falsificarea istoriei de către comunişti şi despre importanţa recuperării memoriei. Şi oferă un exemplu ce pare hazliu, deşi, în fond, e tragic: „În ’93 nu exista nici o carte rusă despre istoria URSS – vreau să spun o adevărată istorie. Istoricii ruşi i-au cerut lui Nicolas Werth, o autoritate în domeniu, să le dea dreptul de a traduce o istorie a URSS scrisă de el şi publicată în Franţa în 1993. Deci o carte a unui istoric francez pentru francezi, în limba franceză, a fost tradusă în rusă şi a avut un tiraj de un milion de exemplare pentru şcolile şi elevii ruşi – propria lor istorie văzută de străini. Cel mai de necrezut a fost când Nicolas Werth a venit la Moscova şi toţi colegii, profesori universitari, profesori la licee, îi cereau să le explice, pentru că nu înţelegeau nimic din cartea aceea. Pentru că Nicolas Werth, care scrisese cu adevărat istorie, scria despre nişte fapte despre care istoricii ruşi nu auziseră şi nu le venea să creadă că sunt adevărate“. În acelaşi sens, Courtois precizează că „bolşevicii sunt inventatorii propagandei de tip modern“.

Istoricul francez este hulit şi calomniat de jurnaliştii şi universitarii de stânga pentru că spune răspicat adevăruri inconfortabile, ascunse cu grijă de ochii şi urechile ignorantului public occidental: „Problema este că foarte mulţi istorici din Occident nu sunt gata să înţeleagă ceea ce a fost cu adevărat istoria comunismului, să accepte memoria represiunii comuniste. Nu pot să înţeleagă că pacea internaţională în care au trăit timp de 50 de ani, pacea civilă şi prosperitatea în care au trăit 50 de ani, a fost plătită, timp de 50 de ani, de tragedia trăită de popoarele est-europene, cărora li s-a impus politica lui Stalin“.

Pentru români, care au gustat din plin „binefacerile“ „celui mai uman“ sistem social din lume, cuvintele lui Courtois trezesc sentimente contradictorii: bucurie că adevărul a fost înţeles şi rostit, tristeţe şi dezamăgire că le-a luat occidentalilor o jumătate de secol să ajungă la adevăr, şi chiar şi astăzi puţini sunt cei realmente interesaţi ca adevărul să triumfe şi memoria celor 100 de milioane de victime să fie astfel răzbunată.

Despre soarta comunismului, Courtois este tranşant: să nu ne temem, mortul de la groapă nu se mai întoarce: „Cred că mişcarea comunistă a murit în ’91 la Moscova. Dar asta nu înseamnă că şi comuniştii, ca persoane, au murit, ei sunt încă pe poziţii. În unele ţări au fost îndepărtaţi definitiv, în altele nu“.

Şi de parcă n-ar fi de ajuns, istoricul francez îşi mai atârnă o tinichea de coadă refuzând să preia dihotomiile simple (şi proaste), dar foarte la modă, de tipul: dreapta vs. stânga, nazism vs. comunism, propunând în schimb o altă disociere, impopulară cu toate că de bun simţ: totalitarism (nazist sau comunist) vs. libertate şi democraţie.

Reputatul istoric discută despre pericolul totalitarist ce nu a dispărut odată cu decesul comunismului: fundamentalismul islamic este marele pericol şi marea necunoscută a acestui început de secol. Stephane Courtois face o paralelă extrem de interesantă şi bine documentată între structuri ale sistemului politic bolşevic (Kominternul, brigăzile internaţionale) şi structuri ale organizaţiilor teroriste de tip Al-Qaeda.

Pe parcursul demonstraţiei, autorul oferă o riguroasă definiţie a memoriei explicând totodată dificultăţile cu care se confruntă istoricul specialist în perioada contemporană: „Memoria este un element esenţial al identităţii individului, al identităţii unui grup social, al unui grup politic etc., al identităţii chiar a unei naţiuni. Şi deci se înţelege imediat că aici este o încărcătură pasională infinit mai puternică decât atunci când faci doar o muncă de istoric, examinând calm un document, o mărturie etc. […] Există, evident, memoria victimelor comunismului, dar şi memoria actorilor comunismului“.

Comunismul a murit, deci trebuie îngropat. Ca să ne explice ce avem de făcut, Courtois se foloseşte de o parabolă: „Un om, ca şi o ţară, nu poate trăi cu cadavrele în casa lui. Pentru că un cadavru nu miroase bine. Trăieşti în duhoare toată ziua, tot anul, foarte bine. Dar, oricum, nasul îţi spune că ceva nu e în ordine şi că trebuie schimbat. Evident, trece un timp până deschizi dulapul. Îl vei deschide mai devreme sau mai târziu, nu asta contează. Dar, în orice caz, pe de o parte, toată lumea ştie că ceva nu miroase bine şi, pe de altă parte, toată lumea ştie că, într-o zi, va trebui să deschizi dulapul.“

Cum reacţiile internaţionale la Cartea Neagră a Comunismului [publicată în traducere românească la editura Humanitas] au fost excepţionale, cu mult peste aşteptările autorilor şi editorului, s-a decis publicarea unei a doua cărţi care să cuprindă „capitole complementare din România, Germania, Rusia, Estonia, scrise de istoricii acestor ţări, despre propria lor istorie. Nu istoricii occidentali scriau istoria, ci istoricii acestor ţări, care trăiseră ei înşişi această istorie“.

Există în această carte pasaje numeroase pe care le-am putea reuni, fără pic de ironie, sub genericul comunismul pe înţelesul copiilor. Iată un exemplu: „Cele trei mari caracteristici ale totalitarismului: monopol politic – un singur partid la putere; monopol economic – statul pune mâna pe întreaga economie; monopol cultural – statul şi partidul care se identifică cu statul controlează întreaga presă, învăţământul. Partidul care a pus mâna pe stat îşi impune propria ideologie. Ce este aceea o ideologie? Foarte simplu: o viziune asupra lumii. Comuniştii au o viziune asupra lumii şi ei vor să impună această viziune tuturor. Aşa cum am mai spus, oamenii care nu gândesc ca ei sunt eliminaţi. Care este această viziune asupra lumii? E simplă, chiar simplistă, şi se bazează pe idea că societatea are la bază lupta de clasă. Deci sunt clase care sunt considerate bogate şi rele şi ele trebuie exterminate. În Rusia anilor 1918-1920, dacă erai proprietar, ofiţer, preot, nici nu mai conta ce ai făcut, erai împuşcat“.

„Courtois la Sighet“ este o carte ce n-ar trebui să lipsească dintre lecturile românilor de toate vârstele: unii trebuie să afle ce s-a întâmplat, alţii – să nu uite…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s