William Riley – „Aventura spirituală a Apocalipsului“

Editura ARCB, 2000; 163 p.

Scriind dintr-o (ultimă) suflare această carte (în mai puțin de șase săptămâni, fără să o termine, și pe deplin conștient că propria moarte va surveni foarte curând), părintele William Riley lasă în urmă un triplu testament spiritual: de credincios catolic, de preot și de biblist. Cele trei voci se împletesc permanent, într-o relatare spumoasă, erudită și plină de umor.

Singurul regret, al cititorilor și al autorului deopotrivă, este că William Riley nu are nici spațiul, nici răgazul să pună pe hârtie tot ce știe sau măcar tot ce și-ar dori să transmită în legătură cu mesajul și simbolistica Apocalipsului. Inspirații fulgurante și legături surprinzătoare între Vechiul și Noul Testament îl vizitează până în ultima clipă a vieții sale pământești.

Acest volum este deopotrivă un studiu biblic erudit și competent, dar și relatarea indirectă, subînțeleasă, a propriei aventuri spirituale către cele descrise și comentate în această carte: „Bogățiile spirituale ale Apocalipsului capătă un înțeles nou când sunt citite pe fondul reflecțiilor notate de cineva care urma să participe curând la cultul ceresc“. (Carmel McCarthy RSM)

Dacă, într-un ipotetic sondaj de opinie, ai norocul să primești un răspuns la întrebarea „Ce este Apocalipsul / Apocalipsa?“, cei mai mulți vor spune „cataclism / catastrofă final(ă)“, „sfârșitul lumii“. Ambele răspunsuri sunt adevărate, dar incomplete.

Deși sensibilitatea noastră modernă este profund tulburată de scenele teribile ale mâniei lui Dumnezeu în încleștarea finală cu forțele răului și da, această lume se va sfârși, totuși nu aceasta este esența mesajului din ultima carte a Noului Testament. Cartea Apocalipsului dezvăluie planul de iubire al lui Dumnezeu pentru salvarea și biruința Bisericii Sale.

Părintele Riley începe fără ocolișuri: „Iubesc Cartea Apocalipsului“ și îl avertizează pe cititor de la bun început: „Nu încerc să scriu o carte care să răspundă la toate întrebările pe care vi le-ați pus vreodată în legătură cu Apocalipsul“.

Despre autorul real / istoric al cărții Apocalipsului, Riley scrie că „după o veche tradiție, Apocalipsul a fost scris de apostolul Ioan, și s-ar putea ca lucrurile să stea chiar așa (deși puțini cercetători contemporani sunt de această părere) […] Ioan Vizionarul era un evreu creștin foarte învățat […] cunoaște temeinic Scripturile lui Israel și le folosește cu măiestrie“.

          Capitolul 1 – „Cum este văzut Isus“

          După ce menționează cele două concepții antitetice privind înfățișarea lui Isus (în tradiția occidentală – chip desăvârșit, frumos, nobil reflectând perfecțiunea Fiului lui Dumnezeu; scriitori bisericești vechi – cf Isaia: Slujitorul lui Iahve este „lipsit de frumusețe“, deci Isus trebuie să fi fost urât și desfigurat), Riley trece în revistă „modéle ale lui Isus astăzi“, acestea, și multe altele, fiind parțiale și incomplete, căzând ușor „în caricatură“ dacă sunt absolutizate:

  1. a) „Isus = un învățător în ale moralei“ (dezavantaj – „religia e mai mult acțiune decât credință“),
  2. b) „Isus-Judecătorul“ (dezavantaj – „creștinism rigid și sumbru“, oameni „paralizați de scrupule“),
  3. c) „Isus Băiat-Bun“ (dezavantaj – se ignoră adevăruri fundamentale „ale vieții de ucenic – cum ar fi convertirea, încercarea și crucea“),
  4. d) „Isus = Dumnezeu“ (dezavantaj – neglijarea umanității lui Cristos, făcându-l să pară „distant și chiar nepăsător“, trebuind să fie „implorat, îmblânzit și adorat“).

Tradiția Bisericii și Sfânta Scriptură ne spun limpede că Isus este, simultan, „pe deplin Dumnezeu și pe deplin om“. Dificultatea stă, evident, în exigența pe care o implică sensul cuvântului „simultan“. Riley subliniază avantajele acestui efort spiritual și cognitiv: latura umană implică prietenie și încredere, latura divină înseamnă ascultare, iubire, adorație.

Capitolul 2 – „Bisericile au nevoie de urechi“

          „Biserica este unită intrinsec și intim cu misterul lui Cristos“, „Pentru Noul Testament și autorii săi, […] Cristos și Biserica nu pot fi despărțiți, nici în vremea lor, nici în vremea noastră“. „Biserica și destinul ei aparțin numai lui Dumnezeu […] Biserica va purta întotdeauna prezența și glasul lui Cristos și va rămâne locuința aleasă a lui Dumnezeu în lume“.

Cele șapte biserici menționate în Apocalips sunt comunități creștine locale existente în vremea autorului biblic: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea. Totuși, alegerea numărului 7 nu este întâmplătoare: el simbolizează plenitudinea. Prin urmare, cele șapte biserici se reprezintă pe ele însele în contextul istoric dat, însă reflectă Biserica în totalitatea ei în plan simbolic, escatologic și divin (ceea ce numim „împărtășirea sfinților“).

William Riley își avertizează cititorii că Isus Cristos „adesea ne cheamă la eșec, nu la succes, întocmai cum a fost și El chemat la cruce“, „suntem chemați să dăm viață unei mărturii publice“. „Bisericile sunt chemate să proclame Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu să asigure acceptarea lui de cei care îl aud“.

Exigența Domnului față de Biserică privește câteva aspecte esențiale: „strădaniile de a trăi credința“, „suportarea greutăților aspre pe care le poate aduce calitatea de ucenic“, „fidelitatea față de învățătura lui Isus“. Ceea ce ne ajută, în viața noastră de credință, să deosebim esențialul de neesențial.

Ni se amintește mereu dubla perspectivă: „Glasul lui Isus, vorbind prin Duhul, ni se adresează din acele pagini. A vorbit direct către șapte comunități din secolul întâi. […] îl auzim vorbind astăzi“.

Cele șapte scrisori adresate celor șapte biserici, spune părintele Riley, nu conțin „amenințări și critici“, ci, în primul rând, o „făgăduință“, o „răsplată dacă (biserica respectivă) răspunde la mesaj“ și o „garanție“ privind moștenirea Împărăției de către membrii săi.

Capitolul 3 – „Tronul Regelui și curtea cerească“

          Astăzi, participarea la liturghia duminicală este privită de unii ca o obligație rituală, alții se implică prin cântece și lecturi, dar sensul este mult mai adânc și adesea perfect ignorat: Ioan „le spune ascultătorilor săi că ceea ce fac ei săptămânal când aduc cult este, de fapt, un palid reflex în timp și spațiu a ceea ce se întâmplă cu adevărat în splendoarea și maiestatea și veșnicia Sanctuarului ceresc“.

Liturghia nu este un simplu ceremonial cotidian sau duminical, modest sau solemn, la care luăm parte din obligație sau din obișnuință. Suntem parte, fără să vedem acest lucru, la ceremonialul ceresc grandios și la planul divin de mântuire și biruință: „Cultul se alătură Mielului în transformarea istoriei, în atacarea stăpânirii păcatului și a răului, în primirea Împărăției […] cultul este ceva ce zguduie din temelii lumea, este acțiunea lui Dumnezeu însoțită de strigăte de binecuvântare, cinstire, slavă și putere“.

Când liturghia pământească se alătură liturghiei cerești, timpul și spațiul devin irelevante, iar celebrarea este atât de măreață încât mintea umană nu o poate înțelege, nici cuprinde.

„Biserica de pe pământ unită cu cerul și cerul îmbrățișând Biserica pământească“ – iată o imagine elocventă a cultului adus de Biserică. Această intuiție impresionantă a lui Ioan Vizionarul ar trebui să șteargă complet din mintea noastră ideea de obligație duminicală.

Capitolul 4 – „Zgomote tulburătoare de peceți ce se sfărâmă și trâmbițe ce răsună“

          Finețea de biblist a lui Riley se vede, adesea, în notele de subsol. Cititorul contemporan, sufocat de surse de mâna a șaptea în căutare de senzațional, pune de obicei accentul pe detaliile teribile ale plăgilor din Apocalips (cap. 6-9) și caută indicii despre sfârșitul lumii sau despre identitatea Anticristului. Autorul nostru este tranșant: „Accentul nu cade pe detaliile sfârșitului lumii, ci pe modul în care trebuie să acționeze ucenicii știind că lumea va trece și că Isus se va întoarce ca judecător“.

Sensibilitatea noastră de moderni secularizați digeră cu greu sau deloc anumite aspecte ale Apocalipsului. Grozăviile descrise în capitolele 6-9 (care corespund plăgilor abătute asupra Egiptului – Cartea Exodului, cap. 7-11) ar trebui corelate cu afirmații din Crez, este de părere Riley, și atunci lucrurile se clarifică: „această lume nu va dura veșnic“, „Isus va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți“, „Împărăția se va revela pe deplin la sfârșitul lumii și la venirea lui Isus“.

Apelând la experiența pastorală, Riley descrie în continuare câteva modele pe care oamenii le plăsmuiesc în imaginație despre Dumnezeu și le aplică apoi la împrejurări concrete ale vieții, căutând astfel explicații sau oferind justificări: Dumnezeu-care-rezolvă-problemele, Dumnezeu-care-nu-intervine, Dumnezeu-pricina-necazurilor-mele, Dumnezeu-a-cărui-voință-se-împlinește-întodeauna, Dumnezeu-pe-care-îl-găsim-în-misterul-suferinței. Acesta din urmă, susține părintele, este cel mai aproape de adevăr. La rândul său, autorul Apocalipsului „scoate în evidență câteva lucruri importante despre prezența tainică a răului și a suferinței în lume, asupra cărora e bine să reflectăm și la nivel individual și la nivel cosmic“.

Misterul răului, misterul suferinței – iată aspecte tulburătoare pentru noi toți. Hermeneutul biblic risipește îndoielile noastre: Planul dumnezeiesc „include suferință umană pentru că trebuie să se desfășoare într-o lume păcătoasă […]. Scopul planului – mântuirea deplină a răscumpăraților lui Dumnezeu – depășește cu mult în bunătate răul suferinței ce însoțește desfășurarea planului“.

Ioan Vizionarul vrea să transmită celor șapte biserici – dar și nouă, celor de astăzi – că „există un plan dumnezeiesc în desfășurarea istoriei lumii, chiar și în momentele în care Dumnezeu pare absent“. Iată un motiv serios de speranță și un bun prilej de îmbărbătare în împrejurări potrivnice.

Profesorul de Scriptură adaugă un accent important pentru noi, cei de azi: „Apocalipsul ne invită să mai auzim o dată chemarea la pocăință care este uneori conținută în misterul suferinței umane“.

Capitolul 5 – „Trei ani și jumătate“

          Acest capitol se referă la misiunea și destinul Bisericii între prima și a doua Venire a lui Cristos.

Ioan Vizionarul primește „un sul mic“ – profeția lui este limitată. Nu are voie să spună tot ce a văzut și a auzit (cele șapte tunete). Sulul „dulce în gură“ și „amar în pântec“ se tălmăcește astfel: dulceața este Vestea Bună despre biruința finală a lui Dumnezeu și venirea Împărăției, iar amărăciunea semnifică durerile și suferințele care însoțesc planul lui Dumnezeu.

Ni se reamintește că misiunea esențială a Bisericii este profetică: aceea de a fi martoră, de cele mai multe ori într-o lume indiferentă sau ostilă. Dar, ne lămurește părintele Riley, mesajul autorului biblic este eliberator: „comunitatea de credință nu e răspunzătoare defel pentru acceptarea sau neacceptarea de către societate a mărturiei sale“.

Capitolul 6 – „Semnul cel mare“

          Aici, Riley contrariază întru câtva sensibilitatea catolică legată de devoțiunea populară către Sfânta Fecioară Maria. Preot și biblist, el nu se sfiește să pună lucrurile în lumina lor originară: Femeia înveșmântată în soare este „Biserica, Poporul lui Dumnezeu“. Iar într-o notă de subsol adaugă: „Dacă o vedem pe Maria în acest pasaj, trebuie să o vedem doar prin prisma Mariei ca imagine și Mamă a Bisericii“.

Figura care se opune femeii este Balaurul (corespondentul șarpelui din cartea Genezei): „Balaurul lui Ioan este cu adevărat Acuzatorul. Ura și veninul său sunt îndreptate împotriva Femeii și a copiilor ei în același fel în care răutatea sa se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu“.

Specialistul în Scriptură ne atrage atenția asupra unui aspect foarte important, fără de care ne putem rătăci în text: „Avem tendința să abordăm textul cu toată încăcătura propriilor noastre asocieri culturale și riscăm, din această pricină, să dăm textului respectiv un înțeles pe care autorul lui nu-l avusese nicidecum în minte“.

Misterul Cuvântului lui Dumnezeu este foarte frumos exprimat de părintele Riley printr-o enigmatică asociere cu misterul Întrupării: „Cuvântul lui Dumnezeu este exprimat în Scripturi într-un fel de întrupare, înrudită cu Întruparea tainică a lui Cristos“.

Capitolul 7 – „Demascarea Impostorilor“

          Aici facem cunoștință cu patru personaje care se opun planului lui Dumnezeu: prima Fiară – Fiara Imperiului (Roman), a doua fiară – Fiara cultului (cultul imperial – religie de stat în Imperiul Roman), Balaurul (care o prigonește pe Femeia înveșmântată în soare), Desfrânata Babilonului (care nu este Biserica Catolică, în ciuda a ceea ce cred unii sectanți).

Creștinii sunt confruntați cu această alegere: Fiica Sionului sau Desfrânata Babilonului.

Fiica Sionului este îmbrăcată în „strălucire cerească“ și „dă viață copiilor ei“. Desfrânata Babilonului „nu e lipsită de seducție“, are „avuții uriașe și trăiește într-un lux extraordinar“, este „impresionantă, puternică“, dar „se îmbată cu sângele Poporului lui Dumnezeu“.

Un avertisment pentru toți creștinii și un adevăr destul de incomod pentru contemporanii noștri: „Dacă noi punem succesul și tihna noastră mai presus de Împărăție, înseamnă că am început să ne închinăm Fiarelor și Desfrânatelor, indiferent sub ce înfățișare se prezintă ele astăzi“.

Capitolul 8 – „Câteva scene finale“

          Desfrânata Babilonului este, pentru Ioan Vizionarul, lumea „în cel mai rău sens al cuvântului, nu lumea creată de iubirea lui Dumnezeu, ci sistemele și lumile false pe care le construiește omenirea“.

Exegetul adaugă explicații și descrieri familiare nouă: „Desfrânata cea Mare a fost planificată pe temeliile setei de putere, pe utilizarea și manipularea persoanelor umane, pe dobândirea de averi personale și de grup, pe egoism exacerbat și pe o nestăvilită căutare a plăcerii“.

Chiar dacă autorul biblic are în vedere Imperiul Roman („lumea comerțului“, „egoismul“, „căutarea fără scrupule a plăcerii“), descrierea se aplică la fel de bine sistemelor politice contemporane, iar Riley semnalează că dacă ne acomodăm cu răul suntem în mare pericol („nu admitem că sistemul cere victime“, „ezităm să legăm toate acestea [drogurile, alcoolismul și libertinajul] de căutarea plăcerii ca valoare de bază în lumea din jurul nostru“, „nu vedem că acest conflict […] reflectă o diferență radicală între Vestea cea Bună și viziunea pe care o predică lumea“).

Veșmintele și podoabele Fiicei Sionului se transformă pe parcursul descrierii: de la „strălucirea cerească“ la „albul imaculat al faptelor de virtute ale sfinților lui Dumnezeu, fiii ei“. Asta spune ceva important despre rolul fiecăruia dintre noi în Biserică.

Biruința finală a lui Dumnezeu se reflectă în scena nunții Mielului (Isus Cristos) cu Fiica Sionului (Biserica). Comentează Shan O Cuiv (care a scris ultimul capitol al cărții lui Riley): „Toate manifestările de putere în zdrobirea răului au fost expresii ale iubirii sale pentru ea“.

Fiecare dintre scrisorile către cele șapte biserici conține acest îndemn: „Cine are urechi de auzit, să audă ce spune Duhul bisericilor“. Iar îndemnul este valabil pentru fiecare credincios.

Aflăm că Împărăția lui Dumnezeu nu este pentru oricine: „lașii fără credință și idolatrii sunt excluși de la celebrare“.

Răsplata celor biruitori este magnifică: „intimitatea cu Mielul și acces la pomul vieții“.

Când suferim, când răul pare să triumfe peste tot în jurul nostru, să ne amintim concluzia acestei cărți a părintelui Riley: „În jertfa morții sale, Mielul a biruit deja. Fiara este ucisă și Mireasa este aleasă“.

Și un îndemn pastoral din partea celui care a terminat de scris cartea lui Riley: „Unele daruri ale lui Dumnezeu sunt trecătoare, iar altele veșnice, și trebuie să facem distincție între ele și să le folosim în consecință“.

Duhul și Mireasa zic: „Vino!“

Și cel care aude, să zică: „Vino!“

 

Cel care dă mărturie spune acestea: „Da, voi veni curând!“

„Amin. Vino, Doamne Isuse“.

© Ana-Maria Botnaru, January 2017

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s