Paul Cardinal Poupard – „Credinţă şi cultură la cumpăna dintre milenii“

Editura Galaxia Gutenberg, 2006; 214 p

„Credinţă şi cultură la cumpăna dintre milenii“ este titlul unui consistent dialog între istoricul Patrick Sbalchiero şi Cardinalul Paul Poupard, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură. Structurată în nouă capitole, cartea de faţă îl poartă pe cititor într-un itinerariu pasionant, pornind de la cuvintele-avertisment rostite de Ioan Paul al II-lea: „Cultura este domeniul vital unde se joacă destinul Bisericii şi al lumii la sfârşitul acestui secol XX.“ Dialogul între cei doi descrie un arc peste timp: de la „Culturi, religii şi credinţă de-a lungul istoriei“ până „La cumpăna dintre milenii“, capitol purtând un subtitlu ironic-amar – „Viitorul nu mai este ceea ce a fost“…

Cardinalul Poupard discută despre Biserică şi credinţă, despre om, societate şi cultură în succesiunea epocilor istorice: Antichitatea greco-latină, Evul Mediu, Renaşterea, Epoca Luminilor şi Modernitatea. Se trec în revistă cinci păcate capitale ale unei culturi „orfane de Dumnezeu“: materialismul, deismul, dualismul sau maniheismul, gnoza şi panteismul. Lucrul cel mai trist este că toate acestea cinci au „presă bună“: sunt mediatizate şi încurajate fie din umbră, fie făţiş – în dauna creştinismului, fireşte.

Un element important pe parcursul dialogului îl constituie rolul şi semnificaţia Conciliului Vatican II. Constituţia Gaudium et spes subliniază că înflorirea persoanei trece prin redescoperirea „armoniei dintre cultură şi creştinism“. Din nou Ioan Paul al II-lea şi cuvintele sale luminoase: „Creştinismul este creator de cultură în însuşi fundamentul său.

Subcapitolul dedicat artei şi muzicii sacre ne aminteşte de demnitatea excepţională a artistului – creatorul care îl imită pe Creator – şi de Biblie, ca sursă eternă de inspiraţie pentru poeţi, pictori, compozitori, dramaturgi, regizori, sculptori, prozatori, muzicieni.

Unul dintre capitole este consacrat Consiliului Pontifical pentru Cultură. Dialogul dintre Biserică şi cultură este rodnic, intens şi variat. Vorbitorul citează patru exemple: la Boston – Institutul Ioan Paul al II-lea de antropologie creştină; în Ghana – Institutul de Studii Interculturale de la Tamale; în Olanda – grupul Biserică şi Cultură; în Germania – Academiile diocezane: Kirliche Akademien.

 În lumea noastră, cultura creştină este sufocată de secularizare, obsesia progresistă şi anticlericalism. Misiunea Bisericii, de (re)evanghelizare a omului, este un gest esenţial, de la care ea nu se poate sustrage. Obsesia lui a avea în dauna lui a fi pare triumfătoare în lumea noastră postmodernă şi globalizată. Şi totuşi… Vorbitorul aminteşte de vitalitatea creştinismului pe continentul african, de respectul şi simpatia cu care sunt înconjuraţi franciscanii la New York…

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură priveşte cu discernământ rolul progresului tehnologic în educaţia şi mentalitatea generaţiilor actuale: pericolul propagării violenţei şi vulgarităţii prin intermediul filmelor, jocurilor pe computer, Internetului. Dar, pe de altă parte, rolul pozitiv al acestor mijloace, care pot fi un extraordinar instrument pe răspândire a valorilor culturale (reproduceri de artă creştină, muzică sacră, cărţi în format electronic etc.).

Secularizarea politicii şi a moralei, precum şi dezagregarea familiei sunt dezbătute într-o analiză lucidă. Cei doi vorbitori sunt de acord că Beatitudinile (Fericirile – n.m., A-MB) au devenit nişte contravalori ale societăţii. Trăim vremuri în care oamenii sunt obsedaţi să posede, în care se exaltă trupul şi frumuseţea fizică, în care ego-ul a devenit tiranic. Ascultarea, smerenia, sărăcia şi jertfa de bunăvoie sunt un adevărat scandal.

Cardinalul Poupard indică două modele: un om şi o carte. Omul – Sf. Francisc de Assisi: „Prin umanitatea sa deschisă harului, Francisc a devenit creator al unei noi culturi. […] adevărul cu care a trăit Evanghelia până la capătul vieţii sale pământeşti a aflat un punct culminant în artă. De la iesle până la bazilica franciscană, expresia artistică a sărăciei lui Francisc a marcat, în multiple feluri, cultura occidentală cu o frumuseţe impregnată de o blândeţe şi de o tandreţe fără egal.“ Cartea – „Imitaţiunea lui Cristos“ de Thomas a Kempis (sec. XV), al doilea best-seller din istoria creştinismului, după Biblie.

Cartea este un joc de lumini şi umbre. Capitolul VII, „Ştiinţă şi credinţă pentru un nou dialog“, este unul al speranţei: uluiţi de frumuseţea şi complexitatea naturii tot mai mulţi savanţi şi oameni de ştiinţă recunosc existenţa lui Dumnezeu. Pariul lui Pascal revine în forţă ! Capitolul VIII, „Noile păgânisme“, este o evocare dramatică a recrudescenţei păgânismului în lumea contemporană. Dar Biserica a fost şi rămâne vestitoarea speranţei. Misiunea Consiliului Pontifical pentru Cultură este tocmai aceasta: aducerea Evangheliei în inima omului, bărbat şi femeie, fiecare în cultura sa. Biserica a optat pentru o pastorală a culturii. Radioul, televiziunea, presa scrisă, Internetul, toate trebuie să devină „o nouă frontieră a Bisericii“. Isus Cristos este izvorul unui nou umanism. El este speranţa şi scopul fiecărui om. Concluzia acestei cărţi? „Singură iubirea evanghelică este capabilă să facă să dospească enorma plămadă umană şi să transfigureze lumea“.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s