Marie-Dominique Philippe, O.P. – „Foc am venit să arunc pe pământ“ (Lc 12,49)

Editura Paideia, 2005; 217 p.

„Nu Legea este viaţa Fiului preaiubit al Tatălui, ci Fericirile. Nu putem pătrunde tainele inimii lui Cristos, nu putem înţelege năzuinţele sale adânci decât prin Fericiri, şi nu prin Lege; Fericirile ne fac să înţelegem ce este viaţa Fiului.“, scrie Marie-Dominique Philippe în cuvântul înainte la noua sa carte „«Foc am venit să arunc pe pământ» (Luca 12, 49) – convorbiri despre Fericiri“. Structurată, ca şi precedentele, sub forma unui dialog, ea vine să răspundă unor întrebări ale omului contemporan, să corecteze anumite erori de percepţie a textului evanghelic şi să pună în lumină sensul adânc al Fericirilor.

Pentru omul modern, laicizat, relativist şi consumist, Fericirile sunt un adevărat scandal, la fel cum creştinismul însuşi a fost şi a rămas un scandal în ochii necredincioşilor. Dar ele sunt calea regală spre Dumnezeu, pentru că îl exprimă integral pe Cristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa…“.

Cartea părintelui Marie-Dominique se deschide cu o superbă apologie a iubirii din prietenie: „Cel care nu a experimentat niciodată bunătatea unei persoane nu ştie ce înseamnă să iubeşti. Iar bunătatea unei persoane mă călăuzeşte spre bunătatea lui Dumnezeu“.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Sărăcia, spune M-D Philippe, este mai întâi o lipsă; ea devine duh numai prin harul creştin. Ni se atrage atenţia că există pericolul de a face o gravă confuzie între sărăcia de fapt şi duhul sărăciei. Prima nu trebuie absolutizată, iar al doilea este mai important pentru că ne ajută să înţelegem dependenţa noastră de Cristos, izvorul fericirii.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

„Fericirea celor blânzi nu are nimic de-a face cu blândeţea psihologică. […] Adevărata blândeţe implică o forţă şi o mare hotărâre“. Exemplul oferit de autor este acel Gustate et videte quoniam suavis est Dominus, blândeţea desăvârşită a Tatălui Ceresc faţă de copiii săi.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

M-D Philippe reuşeşte o definiţie exemplară în lumina acestei Fericiri: „Înţelegem astfel rolul creştinului, care trebuie să fie surâsul lui Dumnezeu, surâsul Tatălui, pentru oamenii care suferă: creştinul trebuie să fie purtător de bucurie“. Acreala, tristeţea, arţagul, deznădejdea sunt semne clare ale rătăcirii printre mijloace, ale îndepărtării de scopul vieţii noastre. Această Fericire paradoxală, de care uneori de temem, exprimă o exigenţă absolută: adevărata mângâiere, unica, nu poate fi decât în Dumnezeu. În zadar am căuta-o în altă parte…

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

„Fericirea aceasta pare foarte umană, la prima vedere; dar dacă o privim în lumina dreptăţii sociale ne înşelăm profund, căci nu este deloc aşa.“ Autorul discută despre veacul al XX-lea ca despre unul al martirilor: setea şi foamea lor de dreptate – căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu – reprezintă exemple luminoase pentru noi toţi. Să nu fim nostalgici după strălucirea Evului Mediu, spune părintele filozof, şi în lumea noastră se fac lucruri minunate: „Convertirea uni sărac sau a unui marxist este mult mai mare decât construirea unei catedrale“.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Exemplul suprem de milostivire este acela al lui Cristos Răstignit: „La Cruce, milostivirea sa îi cuprinde pe toţi păcătoşii şi face din ei oameni care, la rândul lor, se vor milostivi. Căci milostivirea îi face milostivi pe cei cărora le-a iertat“. Autorul ilustrează această Fericire cu parabola fiului risipitor, iar dintre sfinţi dă exemplul Terezei celei Mici. Semnele adevăratei milostiviri sunt gratuitatea şi prisosinţa.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Aici părintele Philippe reuşeşte să mă pună serios pe gânduri: „Curăţia inimii provine din darul inteligenţei, acest dar al Duhului Sfânt care-i permite inteligenţei noastre să fie pe de-a-ntregul finalizată, ordonată şi cuprinsă de iubire“. Am simţit mereu că e ceva în neregulă cu ecuaţia „curat cu inima = sărac cu duhul = prost“, atât de prezentă în gândirea şi exprimarea curentă. Iată deci că e exact pe dos: nu prostia, ci inteligenţa ne călăuzeşte spre mântuire. Şi nu o inteligenţă exclusiv a minţii, cât mai ales a inimii. Exemplele alese de M-D Philippe sunt Sfinţii Francisc şi Dominic. Autorul îşi avertizează cititorii că diavolul invidiază cumplit curăţia inimii: pentru a o distruge a inventat ideologiile, noul idol al omului.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Autorul porneşte de la celebra definiţie dată de Sf. Augustin: „Pacea este liniştea ordinii“ şi explică de ce pacea lui Dumnezeu nu poate fi confundată cu pacea oamenilor – această din urmă fiind ca o scară care „nu se sprijină pe nimic“. Ce imagine uimitoare ! Pacea, spune M-D Philippe, se află în inima lui Isus. Dar asta nu exclude lupta: pe pământ nu există răgaz – trebuie să luptăm neîncetat lupta cea bună.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Pe urmele Sf. Toma şi ale Sf. Augustin, M-D Philippe consideră această Fericire drept o încununare şi o confirmare a tuturor celorlalte: „Fericirea a opta ne aminteşte că Fericirile nu sunt dulcege, că ungerea Duhului Sfânt nu înlătură nimic din eficacitate, deoarece iubirea este eficace, numai ea are o eficacitate desăvârşită“.

Cartea se încheie cu un demers teologic de mare profunzime şi frumuseţe: o paralelă între Fericiri (Evanghelia după Matei) şi prezenţele lui Cristos (Evanghelia după Ioan).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s