Joseph Cardinal Ratzinger – „Biserica – chemare spre comunitate“

Editura Aridia, Blaj, 2005; 152 p.

Micuţa carte pe care o prezint aici confirmă un secret cunoscut de toată lumea: oamenii mari sunt mari chiar şi atunci când fac lucruri umile. De la un teolog de talia lui Joseph Ratzinger aştepţi voluminoase tratate de specialitate, în general dificil de receptat de către publicul larg. Strălucirea gândirii sale e cu atât mai copleşitoare într-un demers umil (ca număr de pagini): Biserica – chemare spre comunitate are doar 150. Dar ce pagini! Sunt reunite 6 texte (cursuri şi conferinţe) pe teme de certă actualitate: „Originea şi natura Bisericii“, „Primatul lui Petru şi unitatea Bisericii“, „Biserica Universală şi Biserica Particulară“, „Natura preoţiei“, „O însoţitoare pe cale“ şi „Conştiinţă şi adevăr“.

Originea şi natura Bisericii. Acest text răspunde la o triplă întrebare: De unde vine, ce este şi încotro se îndreaptă Biserica? Iată elementele pe baza cărora se articulează răspunsul: rugăciunea „Tatăl nostru“ – autodesemnarea Bisericii ca ecclesia – Biserica = Trupul lui Cristos – Euharistia – raportul dintre Cristos şi Biserică şi imaginea paulină a iubirii conjugale – Biserica a fost catolică încă de la început – Biserica nu e rodul voinţei umane, ci creaţia Duhului Sfânt.

Primatul lui Petru şi unitatea Bisericii. Chestiune spinoasă şi controversată, pe care Sfântul Părinte o explică elegant şi tranşant. Şi, aş zice, nu fără umor: se foloseşte de argumentele teologilor protestanţi împotriva primatului lui Petru, pentru a demonstra realitatea istorică şi teologică a unui adevăr pe care mulţi îl ocolesc sau îl neagă. Şi nu e vorba doar de Matei 16, 13-20. În grupul celor 12, există un trio privilegiat – Petru, Iacob şi Ioan. Există apoi tandemul Petru – Paul şi aventura lor misionară. Ratzinger detaliază în cuvinte de mare frumuseţe simbolismul formulei „stâncă-piatră“: Petru este stânca pe care Cristos construieşte Biserica sa, dar şi piatră de poticnire, atunci când nu Duhul vorbeşte prin el, ci „carnea şi sângele“. Dar promisiunea Domnului este eternă: „Şi puterea celui rău nu o va birui“…

Biserica Universală şi Biserica Particulară. Textul răspunde la întrebarea: Ce este un episcop şi care este rolul său? Pornind de la definiţia clasică – „episcopul este succesorul Apostolilor“, Joseph Ratzinger sintetizează în câteva pagini imaginea şi misiunea episcopului. Iată o formulare frapantă prin concizia şi simetria sa: „Pentru Biserica locală Episcopul reprezintă Biserica Universală, iar pentru Biserica Universală, Episcopul reprezintă Biserica locală.“ Pariez că nu ştiaţi ce trebuie să aibă un episcop… Ei bine, nas! Cu alte cuvinte, discernământ: „intuiţia care să-i permită a distinge ceea ce este pozitiv de ceea ce este negativ“

Natura preoţiei. Se trec în revistă principalele opinii şi puncte de vedere contrare învăţăturii catolice (protestantismul, marxismul, hermeneutica modernă). Argumentul catolic se construieşte pe două cuvinte-cheie: slujire şi sacrament. „Aici nu se face paradă cu propriile energii şi capacităţi. […] Sacramentul înseamnă: eu dau ceea ce eu însumi nu pot da; fac ceva ce nu depinde de mine; sunt într-o misiune şi am devenit exponentul a ceea ce mi-a transmis altul“. Lucrurile stau întocmai. Şi e greu să nu te pătrunzi de frumuseţea lor. Cu toate astea, anticlericalismul modern poate fi definit printr-un singur cuvânt: feroce. Care ar fi explicaţia? Eficacitatea propagandei, probabil. Adică a urii şi a minciunii agresive puse la lucru împotriva adevărului – care e întotdeauna umil. Şi un cuvânt de avertisment pentru omul modern (dispus să dea crezare cărţilor şi filmelor de tot felul): „Noi nu căutăm un Cristos inventat de către noi; numai într-o reală comuniune cu Biserica îl întâlnim pe adevăratul Cristos“.

O însoţitoare pe cale. Ratzinger se referă pe larg la nemulţumirea  faţă de Biserică şi la resentimentul împotriva acesteia. Motivele sunt diverse, ba chiar opuse: unii o acuză că s-a adaptat prea mult la lumea contemporană, alţii că e prea conservatoare. Fără ocolişuri, Sfântul Părinte pune degetul pe rană: nu Biserica trebuie reformată (după chipul nostru sau al lumii). Noi suntem cei care avem nevoie de reformă: trebuie să ne schimbăm gândirea şi comportamentul – ascultând de glasul Bisericii ascultăm de fapt de glasul lui Cristos. Or, modernul are probleme mari cu ascultarea şi supunerea. Se revoltă împotriva lor. De aici, tot cortegiul de grozăvii puse pe seama Bisericii. Papa elaborează o elegantă ecuaţie filozofică (ablatio-congregatio) sintetizând adevărata reformă. Să nu uităm misiunea şi puterea Bisericii, ilustrate de triada morală – iertare – ispăşire. Criza actuală este diagnosticată fără greş: „Nucleul crizei spirituale a timpurilor noastre îşi are rădăcina în întunecarea harului iertării“. Cei care contestă sau urăsc Biserica tind să privească numai la cei vii. Eroare! „Biserica este mai mult şi decât Papa, episcopii şi preoţii […] Din ea fac parte toţi Sfinţii […] din ea fac parte oamenii din toate locurile şi din toate timpurile, a căror inimă se îndreaptă, sperând şi iubind, spre Cristos“.

Conştiinţă şi adevăr. În lumea modernă, se face mare caz de conştiinţă. Şi argumentul sună cam aşa: „Cred în Dumnezeu, dar nu ascult de învăţătura Bisericii. Îmi urmez propria conştiinţă.“ Contraargumentul lui Ratzinger e halucinant: dacă naziştii au fost fideli propriei conştiinţe, ar însemna să-i căutăm în Rai după ce au masacrat 6 milioane de evrei !!! Nu vi se pare că e ceva în neregulă cu „argumentul conştiinţei“? Textul se construieşte prin apelul la trei surse: psihologul Albert Gorres, Cardinalul Newman şi Socrate. Şi ne întoarcem la rolul Papei, de care mulţi moderni autosuficienţi ar vrea să nu mai audă: „Semnificaţia autentică a autorităţii doctrinare a Papei consistă în faptul că el este garantul memoriei creştine. Papa nu impune din afară, ci dezvoltă memoria creştină şi o apără.“ (sublinierile mele, A-MB).

Biserica – chemare spre comunitate“ este o carte cu dublu rol: de introducere în gândirea teologică a Papei Benedict al XVI-lea şi de ghid al creştinului în lumea contemporană. După o asemenea lectură, nu-ţi rămâne decât un singur lucru: să-i mulţumeşti lui Dumnezeu cu toată smerenia şi cu toată bucuria că te-a chemat să i te închini în Biserica Sa – Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s