Joseph Cardinal Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea) – „Sarea pământului“

(Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii – o convorbire cu Peter Seewald)

Editura Sapientia, Iaşi, 2006; 338 p.

Peter Seewald: Câte căi duc spre Dumnezeu?

Joseph Ratzinger: Atâtea drumuri, câţi oameni există. Căci şi în interiorul aceleiaşi credinţe, drumul fiecăruia dintre oameni este unul cu totul personal.

Acest schimb de replici mi se pare a fi cheia de boltă a volumului „Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii“. Apărută în 1996, pe când Cardinalul Ratzinger era prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cartea pe care v-o prezint este structurată sub forma unui lung interviu, luat de jurnalistul Peter Seewald. Deşi s-au scurs zece ani până la publicarea ediţiei în limba română, cartea nu pierde deloc din actualitate, prospeţime şi interes. Şi asta pentru că întrebările sunt născute din frământările şi temerile omului modern, frământări şi temeri de lungă durată,  valabile pe orice meridian şi în oricare cultură.

În loc de introducere, avem un dens capitol intitulat „Credinţa catolică: Semne şi cuvinte“. Încercând să situeze Biserica în peisajul frenetic şi uneori dezolant al lumii contemporane, Joseph Ratzinger rosteşte aceste cuvinte profetice: „Probabil că trebuie să ne luăm rămas-bun de la ideea unei Biserici a maselor largi. E posibil să avem înaintea noastră o epocă nouă a istoriei Bisericii, altfel structurată, în care creştinismul va sta din nou sub semnul bobului de muştar; în grupuri mici, aparent neînsemnate, care însă se împotrivesc cu intensitate răului şi poartă binele în lume; care-l lasă pe Dumnezeu înăuntru.“ Vă amintiţi cuvintele Mântuitorului? „Nu te teme, turmă mică…“ Să nu ne temem deci să trăim şi să mărturisim credinţa noastră, chiar dacă ateismul, păgânismul şi New Age-ul înfloresc în jurul nostru. Pledoaria lui Ratzinger pentru creştinism şi rolul Bisericii este impresionantă. Refuzul de a defini catolicismul printr-o formulă are la bază acest argument: „Este familiarizarea cu o structură de viaţă, iar aceasta cuprinde întreaga concepţie de viaţă. Din această cauză, cred, nu poate fi niciodată exprimată doar în cuvinte. Trebuie să fie un mod de a trăi, de familiarizare, o întrepătrundere cu un mod de a gândi, de a înţelege. Amândouă se stimulează reciproc“.

Capitolul I, „Persoana“, ni-l prezintă, pas cu pas, pe Joseph Ratzinger de-a lungul existenţei sale:

născut la 16 aprilie 1927, în Sâmbăta Mare, la Marktl, pe Inn, în Bavaria Superioară, într-o familie „mai degrabă săracă decât avută“;

copilăria şi adolescenţa, evocate cu duioşie şi melancolie;

Mozart, Hitler, şi iarăşi Mozart;

serviciul militar la antiaeriană (avea doar 16 ani !);

şase săptămâni într-un lagăr american de prizonieri, la Ulm;

seminarul teologic de la Freising;

1950 – sfinţirea ca diacon;

interesul crescând pentru filozofie (Heidegger, Jaspers şi personalismul în general, Sf. Augustin); influenţa lecturilor din Hermann Hesse;

profesor la Bonn, Münster, Tübingen şi Regensburg;

apariţie şi contribuţie de senzaţie la Conciliul Vatican II;

1997 – arhiepiscop de München şi Freising, apoi Cardinal;

1981 – prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Capitolul II, „Problemele Bisericii Catolice“, începe cu o caracterizare îndrăzneaţă – la sfârşitul celui de-al doilea mileniu, simpla existenţă a Bisericii stârneşte iritare: „Biserica Catolică este un skandalon (piatră de poticnire) în măsura în care se opune unei noi ideologii mondiale, în mod vădit în curs de constituire, apărând în faţa acesteia valorile fundamentale ale omului“.

La cumpăna dintre milenii şi dincolo de ea, problemele Bisericii sunt nici puţine şi nici uşoare: provocarea reprezentată de roadele otrăvite ale propagandei comuniste, realitatea tristă a secularizării crescânde la nivel global, prozelitismul agresiv al sectelor neo-protestante, problema catolicismului în Africa neagră – seducţia alternativei islamice, prigoana crescândă împotriva creştinilor, peste tot în lume; hirotonirea femeilor, anticoncepţionalele şi avortul, celibatul preoţilor, recăsătorirea celor divorţaţi, criza profundă a căsătoriei şi a familiei. La toate aceste nelinişti şi frământări semnalate de jurnalistul Peter Seewald, Joseph Ratzinger răspunde limpede şi tranşant, argumentele sale fiind preluate exclusiv din Scriptură şi Tradiţie. Interlocutorul mărturiseşte că misiunea lui se regăseşte sintetizată în a doua scrisoare a Sf. Apostol Paul către Timotei: „Vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, convinge, ameninţă, îndeamnă cu toată răbdarea şi învăţătura. Căci va veni timpul când nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de o mulţime de învăţători care să le delecteze auzul. Îşi vor întoarce auzul de la adevăr, ca să se îndrepte spre basme. Tu însă fii măsurat în toate, îndură suferinţele, fă-ţi munca de evanghelist, împlineşte-ţi slujirea“.

Capitolul III, „În pragul noului timp“, detaliază problema răului în lume şi, în corelaţie cu aceasta, problema libertăţii omului. Se schiţează apoi o panoramă a lumii contemporane: relaţia proastă cu temporalitatea şi percepţia angoasantă a timpului care ne consumă, noua colectivizare – globalizarea, încercarea de a se crea o conştiinţă mondială, şi replica ei, autoafirmarea îndârjită a individului; speranţa într-o „nouă primăvară a spiritului omenesc“ (Ioan Paul al II-lea); rolul ecumenismului şi speranţa unităţii creştine; relaţia creştinismului cu iudaismul şi cu islamul. „Viitorul Bisericii – Biserica viitorului“: „Credinţa creştină a fost, în marile dictaturi ale secolului nostru, declarată moartă, cu o enormă desfăşurare de forţe şi de gesturi impresionante. […] Credinţa creştină are mult mai mult viitor decât ideologiile care o invită la autodizolvare.“ Viitorul? Karl Rahner: „creştinul viitorului va fi un mistic sau nu va fi deloc“. Veuillot, fost cardinal de Paris: „Totul trebuie să fie curat – curat, curat, curat. Ceea ce este necesar este o adevărată revoluţie spirituală“.

Iar Peter Seewald încheie cu întrebarea care există în sufletul şi pe buzele tuturor: „Ce vrea Dumnezeu, cu adevărat, de la noi?“ Răspunsul lui Ratzinger e pe măsura staturii sale de creştin, de teolog şi de slujitor al Bisericii: „Să devenim fiinţe care iubesc, pentru că doar atunci suntem cei creaţi după chipul şi asemănarea sa. Căci, aşa cum ne spune sfântul Ioan, el este iubirea şi el doreşte să existe făpturi aidoma lui, care, prin aceasta, să-i fie asemeni şi să-i aparţină lui prin însăşi libertatea propriei lor iubiri, răspândind astfel propria sa strălucire“.

„Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii“ este o carte densă, care nu ocoleşte întrebările esenţiale şi subiectele controversate, constituind o bună introducere în gândirea şi scrierile Papei Benedict al XVI-lea. O carte care ne pune faţă în faţă cu criza dar şi cu speranţele lumii moderne.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s