Zenovie Pâclişanu – „Istoria Bisericii Române Unite“

Editura Galaxia Gutenberg, 2006 ; 543 p.

„După traseul zbuciumat al manuscrisului acestei lucrări, unic în felul său şi în modul de abordare, lucrarea se întoarce la cititorul român (privat multă vreme de informaţii corecte despre destinul acestei Biserici), să lămurească în mare parte anumite semne de întrebare ridicate în decursul timpului cu privire la primul secol de existenţă a greco-catolicismului. Scrisă fără patimă şi fără a aborda un limbaj polemic (deşi poate timpurile ar fi cerut acest lucru), opera rămâne incontestabil un punct de reper obiectiv pentru istoriografia românească“, se arată în prefaţa la ediţia a treia a monumentalei lucrări „Istoria Bisericii Române Unite“.

Autorul, preotul Zenovie Pâclişanu, a fost profesor doctor, prelat papal şi membru corespondent al Academiei Române (la numai 33 de ani!). Personaj aproape legendar în istoria greco-catolicismului din România, el avea să sfârşească – aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţii – ca victimă a terorii comuniste, într-un loc cu rezonanţe sinistre şi destin simbolic – penitenciarul Jilava.

Câteva cuvinte încă, despre viaţa şi opera lui Zenovie Pâclişanu. La Blaj, ocupă trei funcţii importante: profesor la seminarul teologic, director al Bibliotecii Centrale şi secretar al Consiliului Naţional Român. După Unirea din 1918, vine la Bucureşti. Între 1922 şi 1948, este director general în Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, apoi în cel de Externe. În 1929 este numit consilier pe probleme diplomatice între Vatican şi România. Pentru contribuţia sa la îmbunătăţirea relaţiilor dintre biserică şi stat, este ridicat la rangul de prelat papal. Această frenetică activitate socială este dublată de o nu mai puţin frenetică activitate publicistică: zeci de studii şi articole care fac din el un reper de neocolit în istoriografia românească. Dintre cărţi, menţionăm doar două, suficient însă  pentru a înţelege anvergura culturală a acestui autor – „Istoria creştinismului antic“ (357 p.) şi „Istoria Bisericii Române Unite“ (543 p.).

Lucrarea, neterminată, este structurată în nouă capitole: „Unirea românilor (1697-1701)“, „Episcopul Atanasie Anghel“, „Episcopul Ioan Giurgiu Pataki“, „Episcopul Inocenţiu Micu Klein“, „Biserica Unită sub vicariatul lui Petru Pavel Aron“, „Episcopul Petru Pavel Aron“, „Episcopul Atanasie Rednic“, „Episcopul Grigore Maior“, „Biserica Unită în Maramureş şi Bihor. Episcopul Meletie Kovacs“. Simpla înşiruire a acestor nume – poate cu excepţia lui Inocenţiu Micu Klein – nu spune nimic cititorului contemporan. Pare a fi un demers istoric şi cultural destinat specialiştilor. Nu este deloc aşa. Cartea se adresează deopotrivă specialiştilor şi publicului general cultivat. Dacă păstrăm în memorie faptul că volumul se ocupă de începuturile unei Biserici care avea să fie martirizată de regimul comunist, o Biserică pe care unii au simţit-o ca pe un ghimpe în coastă, pe care au urât-o, au denigrat-o şi au persecutat-o din răsputeri, atunci ni se deschide o perspectivă inedită asupra acestei lucrări de istorie – o istorie deopotrivă ecleziastică şi românească. Dacă citim cu atenţie, vom descoperi aici atât promisiunea dârzeniei incredibile de mai târziu, cât şi o posibilă explicaţie a urii pe care Biserica Greco-Catolică a trezit-o în rândul oficialităţilor comuniste şi al anumitor personalităţi din Biserica Ortodoxă. „Istoria Bisericii Române Unite“, demers de o excepţională erudiţie, este rodul unor cercetări minuţioase, situate pe mai multe paliere: istoric, politic, confesional, cultural.

Adresându-se cititorilor săi, Zenovie Pâclişanu recunoaşte dificultatea şi temeritatea demersului său: în lipsa unei bibliografii adecvate (sinteze, monografii), a fost nevoit să recurgă la studiul nemijlocit al arhivelor. Ceea ce lui i se pare – cel puţin în parte – un neajuns, noi preţuim astăzi din două motive. Întâi, pentru că studiul arhivelor – direct, nemediat – este calea cea mai sigură de a ajunge la adevărul istoric. Mai ales în chestiuni controversate, existenţa unui intermediar între autor şi sursele sale este de natură să umbrească întrucâtva demersul istoricului. Apoi, metoda lui Pâclişanu este preţioasă pentru că, fără să vrea, conservă documente de mare valoare care astăzi nu mai există: au avut grijă comuniştii să le distrugă, în încercarea lor disperată de a anihila  poporul român şi credinţa creştină. Distrugerea memoriei (arhive, biblioteci, dar şi oameni) şi falsificarea istoriei erau paşi obligatorii în obţinerea „omului nou“, printr-un îngrozitor experiment de inginerie socială căruia avea să îi cadă victimă însuşi autorul acestei cărţi.

La răscruce de vremuri şi de imperii, românii din Transilvania au avut o şansă extraordinară pe care, nu fără dificultate, au reuşit să o fructifice: unirea cu Roma. Acest moment providenţial, atât de puţin cunoscut şi studiat, ocolit sau răstălmăcit de istoriografia oficială în vremurile trecute, este punctul central al cărţii lui Pâclişanu.

Dincolo de valoarea istorică şi documentară a acestui demers, trebuie subliniată apăsat valoarea sa literară: Zenovie Pâclişanu scrie cu uşurinţa şi, aş zice, plăcerea unui romancier. „Istoria Bisericii Române Unite“, deşi este o carte masivă, se citeşte pe nerăsuflate: personalităţile istorice şi ecleziastice devin adevărate personaje ale unui roman de aventuri. Nu lipsesc eroismul, intriga, trădarea, curajul şi laşitatea, smerenia îngerească şi trufia lumească, adevărul şi minciuna, biruinţa trudită şi eşecul spectaculos. Spectacolul de pe scena istoriei este dublat de spectacolul din culise, la fel de captivant. V-am convins?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s