interviu cu soprana Georgeta Stoleriu (2010)

Ana-Maria BOTNARU: Când aţi ştiut că sunteţi născută pentru muzică şi nu veţi face nimic altceva?

Georgeta STOLERIU: N-am ştiut asta. Probabil că fiecare care practică cu adevărat profesia asta este ales să o facă. Dar această să spun aşa trufie n-am încercat-o niciodată. Permanent m-am considerat un truditor într-ale muzicii şi niciodată nu pot să spun că am fost pe deplin mulţumită de mine – nici măcar acum.

Aţi anticipat cumva a doua mea întrebare, care era acesta: Aveţi o voce miraculoasă. Cât e dar de la Dumnezeu şi cât e trudă neobosită? Cum gândiţi acest raport?

Cred că în totalitate este dar de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-ţi dă numai voce sau numai talentul plastic sau inspiraţie când e vorba de compozitori, pentru că Dumnezeu îţi dă şi capacitatea de a munci pentru a pune în valoare acest lucru. Vocaţie muncii este de asemeni un dar, consider eu. Probabil că lumea ar merge mai bine dacă oamenii ar iubi ceea ce fac. Şi orice ai face, trebuie să munceşti, este clar. Dacă nu o faci cu dăruire şi dacă nu găseşti plăcere şi în acea trudă, lucrurile probabil că ies mai puţin bine decât ar ieşi decât dacă ai fi permanent devotat, permanent dăruit lucrului pe care îl faci. E greu să accepţi faptul că momentul ieşirii în scenă poate fi egalat în satisfacţii de o oră-două de studiu între patru pereţi, când cauţi o soluţie… Dar să ştiţi că nu numai că poate fi egalat, dar de cele mai multe ori poate fi întrecut ca împlinire. Acolo este cheia propulsării, cheia succesului pe mai departe.

Au fost oameni care v-au iniţiat, care v-au însoţit pe acest drum?

Da. Au fost câteva întâlniri speciale pentru mine, fără de care cu siguranţă nu aş fi ce sunt acum. Au fost în primul rând părinţii mei care, aşa cum s-au priceput, au încercat să mă educe în spiritul adevăratelor valori şi cu multă scrupulozitate mi-au urmărit creşterea. Nu ştiu dacă acum simţul măsurii, bunul-simţ mai pot fi preţuite, dar eu în acest spirit am fost crescută. Posibil ca acum să fie un handicap, nu ştiu…. Pentru cei tineri, poate; pentru cei în vârstă înseamnă să-şi păstreze identitatea.

Au fost apoi nişte maeştri, niştre profesori extraordinari. Am avut bucuria să studiez la pian cu nişte doamne de mare marcă: dna Ana Pittiş şi dna Liliana Rădulescu, care i-a continuat munca cu mine în momentul în care domnia-sa a plecat din liceul de muzică şi am fost preluată la clasa dnei Liliana Rădulescu. Fiind la mică diferenţă de vârstă de mine, s-a apropiat de adolescenta care eram pe atunci atât de mult, încât şi pe plan uman am devenit extrem de comunicative, de apropiate. Şi pot spune că au fost situaţii în care adolescentul îşi pune întrebări, poate e chiar pus să facă mici alegeri, în care mi-a fost alături. Mi-a ordonat, într-un fel, plăcerea lecturii. Fac parte din categoria celor care au citit foarte mult în copilărie, în adolescenţă. Pot să spun că era cea mai mare bucurie a mea: să citesc. Indiferent cum: cu lanterna sub plapumă, la lumina lunii, pe treapta pragului de la casă…. Nu concepeam să nu citesc multe pagini zilnic. Într-un fel, la un moment dat, dezordonat. Şi pe când aveam 14-15 ani şi am fost preluată la clasă de dna Liliana Rădulescu, şi întrebându-mă ce citesc, şi purtând discuţii pe marginea celor citite de mine, mi-a dirijat într-un fel alegerea cărţilor. Şi bine a făcut. De asemenea, pot să spun că îi datorez nişte adevărate lecţii de analize muzicale, pentru că noi, instrumentiştii din liceul de muzică, aproape că eram obligaţi să mergem săptămânal la concertele Filarmonicii, şi la prima oră de instrument pe care o aveam, dna Rădulescu discuta cu mine despre lucrări, despre compozitori, despre interpreţi – nu în sensul critic, ci analitic, lucru care mi-a folosit foarte mult în dezvoltarea mea ca muzician. Şi pot să spun, fără falsă modestie, că apoi, când am trecut la canto, era un lucru destul de rar întâlnit în rândul cântăreţilor.

Cum s-a petrecut această trecere, de la pian la canto?

O altă întâlnire! La liceul de muzică participam cu multă însufleţire la orele de cor. Eu, fiind pianistă, nu puteam participa la cursul de orchestră, şi eram repartizată la cursul de cor. Acolo aveam dirijor pe dl Constantin Romaşcanu, care a dirijat foarte mulţi ani corul liceului de muzică. Un cor exclusiv de fete. Probabil că băieţii erau prea puţini. Când am absolvit clasa a X-a, corul s-a prezentat la serbarea de fine de an la Ateneu cu o lucrare de Chabrier, „Imn muzicii“ se chema, care avea un solo de soprană. Şi pentru acel solo, dirijorul a organizat un concurs cu toate domnişoarele care erau eleve la secţia canto, dar mi-a şoptit să mă prezint şi eu, pentru că mă vedea probabil foarte entuziasmată de toate repetiţiile, probabil că dintre toţi eu cântam cu cel mai mult suflet acolo (râde)… Şi m-am prezentat şi eu. Şi am luat concursul acela, deşi în comisie erau dnele profesoare de canto care îşi aveau propriile eleve în concurs. Şi totuşi m-au desemnat pe mine. Şi m-am trezit într-o zi de iunie, acolo, pe scena Ateneului, cântând acel solo. Mi-a plăcut aşa de tare sala, şi atmosfera, şi bolta aceea frumoasă deasupra mea, în acel moment e clar că s-a produs reorientarea mea.

Trebuie însă să mă întorc puţin în timp şi să vă spun că înainte de a intra la şcoală, mică de tot fiind, pe la cinci ani, am activat într-un club de copii, unde erau cercuri de balet, de pian, de gimnastică… Şi era şi o mică formaţie muzicală foarte aiurea alcătuită şi unde veneau să mai cânte câte unul, câte altul, şi m-am dus şi eu… Şi pe la serbări cântam cântecele auzite pe la radio – de muzică uşoară, evident: lente, lirice. La o serbare de Moş Gerilă (că atunci nu exista Moş Crăciun…), am cântat o piesă. Acompaniată fiind de acea formaţie de instrumentişti, după primul refren ei au modulat şi la strofa a doua eu m-am dus fără niciun fel de problemă la tonalitatea în care ei ajunseseră – probabil că pentru un copil neiniţiat lucrul a părut surprinzător şi încurajator în aşteptări, drept care părinţii mei s-au trezit cu un domn tânăr care a venit repede la ei şi le-a spus „Să daţi copilul ăsta neapărat să facă un instrument şi dacă se poate pian e şi mai bine“. Şi domnul acela era Viorel Cosma. La vremea aceea era foarte tânăr, abia absolvise Conservatorul. Am început să studiez pianul, dar, în paralel, dusă de domnia-sa la tot felul de concursuri premergătoare Festivalului Mondial al Tineretului din 1953, am luat toate fazele: pe Bucureşti, pe regiune şi pe ţară, la solişti vocali. Aşa încât, eu începusem să cânt cu vocea aşa micuţă fiind, dar după-aceea, fiind direcţionată spre pian, am uitat total de lucrul ăsta. Şi de-abia după 11 ani, când m-au pus să cânt solo-ul acela, mi-am amintit că eu de fapt aşa începusem. Şi am decis atunci, în clasa a X-a, să dau la Conservator la canto. Dar mi-am văzut de pian în continuare. N-am vorbit cu nimeni, în afara profesoarei mele de pian. Care, după şocul primei conversaţii, a început să mă întrebe „Dar tu te gândeşti să te pregăteşti?“. Dar eu între timp susţineam examene, audiţii, inclusiv bacalaureatul, pe care l-am dat pe scena actualului Auditorium (Sala mică a Palatului), cu orchestra dirijată de Ilarion Ionescu-Galaţi, dar ca pianistă!

Însă, înainte de asta, am ajuns să fiu ascultată de Petre Ştefănescu-Goangă, care, iarăşi, vedeţi, Dumnezeu mi-a întins o mână, ar fi putut să mă îndrepte ce ştiu eu unde? Dar mi-a spus „Draga mea, am să te duc la o fată foarte deşteaptă“ şi m-a prezentat dnei Yolanda Mărculescu – o muziciană foarte apreciată la vremea respectivă, cântăreaţă de operă şi cu care am apucat să fac patru ani, până a fugit. În 1968, domnia-sa a părăsit ţara. De atunci n-am mai avut alt profesor, dar atât de eficient a fost studiul cu domnia-sa, atât de multe a ştiut să-mi spună, şi aşa de bine mi-a deschis toate spaţiile conştiinţei mele, încât eu m-am alimentat o viaţă întreagă din ceea ce am învăţat de la domnia-sa: şi uman, şi muzical, din toate punctele de vedere….

V-a trecut vreodată prin minte să plecaţi din România? Dacă da, de ce nu aţi făcut-o?

Mi-a trecut de multe ori prin minte, pentru că am circulat foarte mult până în 1980, când…

Când n-a mai circulat nimeni…

A, nu, nu… Erau câteva persoane, în oricare instituţie, care circulau liber şi nestingherit…. Dar era foarte greu să mai poţi pleca, pentru că lipseau acele aprobări – în cazul meu, devenisem profesor la Conservator, şi nu primeam aprobarea „serviciului personal“. Dar până atunci am circulat foarte mult şi după 1990 din nou. Cred că fiecare om se ţine cu dinţii de destinul care i-a fost hărăzit şi a rămâne aici a făcut parte, clar, din destinul meu. Niciodată nu am simţit dorinţa de a pleca. Niciodată. Cu atât mai mult cu cât activam într-o profesie care îmi oferea posibilitatea de a circula. Şi întotdeauna mulţumeam lui Dumnezeu că în timp ce alţii dau sume enorme ca să vadă ce am văzut eu, puteam să fac asta fără niciun fel de efort. Fireşte că nu mergeam cu relexarea cu care merge un turist în vacanţă, dar am avut întotdeauna grijă să-mi drămuiesc eforturile ca, pe lângă ceea ce aveam eu de făcut, profesional, să îmi rezerv timp, măcar o oră şi să intru în ceva important de acolo – şi, sincer vorbind, cu asta să rămân…

Am fost invitată în câteva rânduri, în mod clar, concret, să rămân. O dată s-a întâmplat prin 1975, când mergeam la cursurile de vară de la Weimar. Am mers cinci ani la rând la seminarele internaţionale de la Weimar, ca să mă specializez cu o mare cântăreaţă, considerată cea mai mare interpretă de Schumann din lume – Lore Fischer- Nell. Era o doamnă în vârstă, stabilită în RFG şi care, într-o discuţie particulară, în taină, mi-a spus „Draga mea, la noi ai fi o stea. Eu îţi ofer ajutorul“. Şi i-am spus „Vă mulţumesc, dnă, dar nu pot“. Şi a zis „Consideră că n-am vorbit…“. Era o imprudenţă ce făcuse, evident. Ne aflam în RDG.

V-aţi temut că ar putea fi o provocare? Că ar putea să vă trădeze?

Nu. În privinţa asta eu am avut mereu un soi de naivitate, ca să nu zic mai mult…. Benefică mie. Am cunoscut foarte multe persoane din imediata mea apropiere, prieteni, colegi, care au avut această obsesie că sunt urmăriţi, îndosariaţi. Eu nu ştiu de ce am avut întotdeauna nu indiferenţă, dar încredere că eu chiar nu făceam nimic împotriva statului. Ce făceam eu atunci? Cântam! Chiar nu m-am gândit. E prima dată când se pune problema în felul acesta – şi de ce nu? Ar fi putut fi!

A doua oară a fost… (râde) Mă aflam în Spania, în 1975, în La Coruna. După un concert, a venit un domn extrem de bine, foarte prezentabil. După analiza şi gustul meu (atunci aveam 29 de ani!) mi se părea matusalemic, şi care aproape s-a oferit să mă cumpere! (râde cu poftă) Dincolo de partea hazoasă a întâmplării, rămâne totuşi un adevăr: nu era în stilul meu! Chiar dacă aş fi dorit să plec din ţară, nu aş fi făcut-o în felul acesta! Ne-am distrat foarte tare şi eu, şi colegii mei din Muzica Rediviva, s-a glumit mult pe seama mea….

Dar trecând la partea serioasă a discuţiei noastre, o altă ocazie în care mi s-a oferit totul pe tavă a fost în 1992, când am plecat în America, la doamna Yolanda Mărculescu, care era stabilită de 24 de ani acolo şi care, fiind în ţară cu un an înainte, la Concursul Enescu (în juriu), m-a văzut în Festivalul Enescu, în câteva producţii, după 23 de ani în care nu mă mai ascultase şi m-a invitat la cea de-a şasea ediţie a unui festival de arta cântului, pe care îl organiza bienal la Milwakee, unde funcţionase timp de 24 de ani. Şi mergând eu în 1992 la dumneaei o lună de zile, la festival, unde am avut recital şi master-class, am avut timp, o lună de zile să vorbim câte în lună şi în stele, şi să despicăm firul în patru, în toate privinţele, şi mi-a spus „Georgeta, eu m-am pensionat anul acesta, catedra mea e liberă, ţi-o ofer, casa îţi stă la dispoziţie, nu este o problemă să asigurăm şi soţului tău un serviciu, el fiind inginer, nu-i o problemă să-şi găsească, noi cu dragă inimă te primim aici“. Atunci a fost cel mai greu să spun nu, pentru că venea din partea unei persoane la care ţineam foarte tare. Şi atunci am spus „Doamnă, eu nu pot să vă răspund pe moment. Acordaţi-mi timp de gândire“. La care a stat, m-a privit lung şi a spus: „Înţeleg, Getuţa, probabil că nu vrei. Te înţeleg. Nu vreau să te forţez“. Şi peste cinci luni a murit, pentru că era în metastază atunci, fără să spună.

Nu mai vorbesc de câte, şi câte, şi câte alte ocazii în cele 70 de turnee, de-a lungul acestor 40 de ani de activitate solistică – destul de multe în America, cele mai multe în Germania, şi apoi în diverse alte ţări.

Nu am dorit să rămân în străinătate. Nu am dorit-o. Nu am avut imboldul. Acum e demodat să vorbeşti despre locul natal, spaţiul în care te-ai născut, ambientul spiritual în care te-ai format, dar la mine astea au contat foarte mult.

Poate că dacă nu aveam norocul să cutreier în atâtea locuri în care nici cu gândul nu îndrăzneşti să ajungi, poate că… aş fi avut sentimentul că mă eliberez…. Dar nu: nu am fost făcută pentru asta.

Sunteţi recunoscută, apreciată şi iubită pentru interpretarea muzicii lui J.S. Bach – în primul rând… De ce este compozitorul dvs. predilect? Explicaţia e de ordin tehnic, strict muzical, sau răspunsul bate mai departe?

Sunt convinsă că explicaţia ţine de mult mai departe. Când iubeşti ceva, îţi este foarte greu să explici de ce iubeşti. S-ar părea că iubirea, de indiferent ce fel ar fi ea, în momentul în care începi şi o argumentezi, o spargi, o alterezi, o răneşti. Este clar că în Bach eu îmi găsesc alinarea oricărei stări, dacă am nevoie de alinare, sau împlinirea oricărei stări, dacă este vorba de o stare bună. Vedeţi, Bach, spre deosebire de alţi compozitori (unii aparţinând barocului), cred că se adresează ca un laser, direct fiinţei spirituale din noi. O să-mi spuneţi că în privinţa oricărui interpret se întâmplă asta. Posibil. Posibil să trebuiască să ai o pregătire. Şi în ceea ce priveşte pregătirea, probabil că trebuie să ai glasul studiat în aşa fel încât să permită „laserului“ să ajungă acolo, să nu se împiedice de tot felul de porţi şi bariere. Un glas bine studiat şi capabil să devină instrument şi nu glas, dar cred că Dumnezeu trebuie să-ţi dea şi o anumită pregătire interioară. Pentru că dacă găseşte camerele sufocate, aglomerate şi fără spaţiu, degeaba a ajuns „laserul“ acolo.

Asta mă trimite la următoare întrebare, care cred că e miezul discuţiei noastre: muzica trimite la ceva mai adânc, mai enigmatic, dincolo de ea însăşi?

Eu sunt de părere că da. Cu tot sufletul, şi cu toată inima, şi cu toată mintea spun asta.

Când aţi înţeles asta?

Probabil că am trăit asta destul de devreme, pe când mintea mea nu putea cuprinde problemele acestea. Dar la maturitate, şi mult după 40 de ani, am început să mi le explic şi în sensul ăsta. Muzica are marele avantaj, chiar şi la noi, la cântăreţi, unde operăm cu cuvinte, dar operăm cu cuvinte puse pe altă entitate concretă, care este sunetul, şi sunetul trece, nu are bariere, sunetul trece mult peste concret. Şi de aceea cred că sunetul te poate duce spre ceea ce fiecare om, dacă a evoluat bine, aspiră: la comunicarea cu divinitatea, în speranţa că poate, odată, se va produce…

Aţi cântat peste tot în România, peste tot în lume…. V-a rămas în minte un anume public?

Mi-aduc aminte tot de un turneu în Spania, eram la Santiago de Compostella (acolo este al treilea loc de pelerinaj din lume, după Mecca şi Roma) cu Muzica Rediviva. În catedrala de acolo, veche de la 1100, au intrat 14.000 de oameni, iar afară, prin staţie, era transmis concertul… M-a copleşit afluenţa publicului, desigur şi căldura sa…

Mi-aduc aminte de un concert la New York, întrr-un decembrie, cu Studioul de Muzică Veche: la sfârşitul programului aveam un calup de colinde româneşti. Există un colind, Nouraş cu flori se numeşte, cu o linie melodică absolut suavă, textul e foarte scurt – trei strofe, cuvinte extrem de simple, directe, şi, plimbându-mă prin public cu un coşuleţ în care aveam nuci, şi bomboane de ciocolată, şi Moş Crăciuni micuţi pe care îi împărţeam câte unui copil pe care îl vedeam în public, mi-a rămas în minte, suprapusă, imaginea unui copil mic (cred că avea patru ani), cu mânuţa întinsă să primească o bombonică, această imagine, suprapusă pe obrazul unei bătrâne care plângea. Copilul nu ştiu ce era, dar cred că doamna era româncă şi înţelesese ce se întâmplă acolo….

Altfel, public mai mult sau mai puţin…. Adeseori, în lucrările vocal-simfonice, adeseori sălile sunt pline, mai ales la Bach, dar în ceea ce priveşte latura de muzică de cameră, de recital sau de colaborare cu o formaţie camerală, aici m-am obişnuit să mă bucur de spectatori, aceia câţi sunt… Pentru că la asemenea programe vin numai oameni cu educaţie muzicală, oameni adeseori buni cunoscători ai genului şi atunci contează foarte mult nu numărul lor, ci calitatea lor… Pentru că altul este confortul când îi vezi ascultând în deplină linişte, când citeşti pe faţa lor că înţeleg ce faci… Public care nu-ţi aplaudă între părţi, şi atunci nu mai contează că sunt câteva zeci şi nu câteva sute într-o sală…

Când vedeţi ce se perindă pe ecranele televizoarelor noastre, într-o perioadă dominată de confuzie şi răsturnarea valorilor, cum priviţi lumea în care trăim?

O privesc cu tristeţe. Cu mare tristeţe şi cu o mare doză de resemnare – căci, iată, deja sunt zeci de ani de când se tot răstoarnă lumea asta. Şi tristeţea mea provine mai ales din cealaltă ipostază a mea – aceea de profesor. Constat de mulţi ani că înţeleg din ce în ce mai greu modul de gândire al tinerilor. Şi aproape că-mi înfrânez efortul de a-i înţelege, pentru că aş ajunge să-mi pierd identitatea… Nu pot să renunţ la sistemele mele de valori, în care am fost crescută, educată şi în care am profesat atâtea zeci de ani, numai ca să fiu camaradă bună cu ei. Simt că n-aş face bine. Gândirea lor este mult dominată de bani, există o mare doză de superficialitate în ceea ce fac, de nepăsare… Indiferenţă în faţa unor evenimente care ar trebui, omeneşte vorbind, să te tulbure foarte tare… Merg cumva în inerţie, nu citesc… Am un student pe care l-am întrebat şi am rămas uluită când mi-a spus „Am citit trei cărţi în toată viaţa mea“. De aceea au un limbaj extrem de restrâns, o topică schilodită, nu au simţul metaforei, nu sunt capabili să comunice oral unul cu altul…

Cred că e o mutaţie ceva mai adâncă, la nivelul sensibilităţii: dispare ruşinea, dispare mila….

Mila, cu siguranţă….

Cred că e mai grav decât a nu înţelege un text sau a nu comunica corect gramatical….

Da. Aşa este…. Întru totul de acord.

Revenind la firul discuţiei noastre: de-a lungul unei cariere superbe, pe scenă şi în afara ei, s-au legat prietenii, au existat rivalităţi?

Prietenii s-au legat, puţine, dar s-au legat… Lângă mine, toată viaţa profesională, pentru că s-a întâmplat să ne cunoaştem din anul I de facultate, a stat şi stă soţul meu, care este de fapt adevăratul şi marele meu prieten. Rivalităţi? Posibil să fi fost. Eu nu m-am considerat niciodată rivala cuiva. În mod voit, niciodată nu am încercat să fac un pas cât de mic dând pe altcineva la o parte. Dacă este să aflu că pe un culoar mai îngust a vrut să intre cineva odată cu mine, am fost prima care m-am dat înapoi. Sigur, momentul nefiind uşor, pentru că omul rămâne om, dar încercând să îmi temperez durerea de moment şi spunându-mi că Dumnezeu chiar a lăsat loc sub soare pentru toată lumea. Chiar dacă într-un moment ţi se pare că ţi s-a închis o poartă şi că lucrurile merg în defavoarea ta, e bine să gândim că şi atunci când ni se pare că Dumnezeu nu are grijă de noi, El acţionează tot în favoarea noastră. Şi dacă avem răbdare şi analizăm lucrurile retroactiv, constatăm că de fapt aşa trebuia să se întâmple, pentru că acolo unde s-a închis o poartă, s-au deschis alte două în altă parte….

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s