Domenico Del Rio – „Karol cel Mare“

Editura Pauline, 2005; 400 p.

„Acum, oricine avea ochi de văzut, ştia, vedea că papa era un rug arzând. Ardea în el iubirea pentru Stăpânul său care l-a mânat să călătorească în toate colţurile lumii. […] Pieţele, stadioanele, hipodromurile au fost noile catedrale ale papei care vorbea lumii, au fost noile locuri ale evanghelizării omenirii întregi“ – aşa scrie jurnalistul italian Domenico Del Rio despre Ioan Paul al II-lea şi pontificatul acestuia în ultima sa carte, intitulată, îndrăzneţ şi inspirat deopotrivă, KAROL CEL MARE.

Principalele etape ale unei existenţe excepţionale, care a marcat istoria Bisericii şi a secolelor al XX-lea şi al XXI-lea, sunt cuprinse în această sinteză: copilăria şi adolescenţa la Wadowice, munca la cariera de piatră, pasiunea pentru poezie şi teatru, intrarea la seminarul pe atunci clandestin, sfinţirea ca preot la 1 noiembrie 1946, studiile la Roma, numirea ca episcop auxiliar, apoi arhiepiscop de Cracovia la 8 martie 1964, în 1967 devenind cel mai tânăr cardinal al Bisericii, apoi participarea la Conciliul ecumenic Vatican II, în fine alegerea sa ca Papă la 16 octombrie 1978.

Ca în orice destin împlinit, şi în viaţa lui Karol Wojtyla au existat întâlniri providenţiale: cu croitorul Tyranowski, cu Adam Sapieha – arhiepiscop de Cracovia şi cu Stefan Wyszyński – arhiepiscop de Varşovia. Primul i-a aprins imaginaţia vorbindu-i cu pasiune despre Dumnezeu, al doilea i-a refuzat rugămintea insistentă de a intra la mânăstire, ultimul i-a cerut să accepte alegerea ca Papă şi să ducă Biserica lui Cristos în mileniul al treilea.

Sunt patru aspecte esenţiale care definesc pontificatul lui Ioan Paul al II-lea: a) vestirea Evangheliei „până la marginile pământului“, b) rolul său personal în prăbuşirea comunismului, c) afirmarea neclintită a adevărului cuprins în învăţătura şi Tradiţia Bisericii, şi asta în ciuda contestărilor vehemente venite din partea mediilor „progresiste“ (de pildă în chestiunea divorţului, a avortului, a hirotonirii femeilor, a renunţării la celibatul preoţilor etc.), d) dialogul ecumenic fără precedent (cu evreii, cu musulmanii, dar şi cu celelalte confesiuni creştine – ortodocşii, protestanţii).

Rodnica slujire a Vicarului lui Cristos a lansat o serie de premiere ce merită readuse şi păstrate în memorie. Cea mai importantă este înfruntarea deschisă a regimurilor totalitare, fie ele de dreapta sau de stânga, din Europa sau din America Latină.

Vă amintiţi că Stalin a întrebat cândva în batjocură: Câte divizii are Papa? Ioan Paul al II-lea i-a răspuns probabil, peste timp: MULTE. Chiar aşa: în fiecare oraş, în fiecare sat, în fiecare cătun, în fiecare parohie de pe planeta asta sunt oameni – bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, sănătoşi sau bolnavi – care se închină lui Cristos. Ei sunt diviziile Papei. Şi da, sunt multe. Foarte multe. Nu au mitraliere, nici tancuri – asta e drept. În schimb, au Biblii şi rozarii. Imperiul sovietic – al minciunii, al ateismului, al terorii şi al morţii – s-a prăbuşit cu contribuţia generoasă, discretă dar fermă a primului Papă slav din istorie.

Sub titlul Requiem pentru comunism, autorul citează cuvintele emoţionante ale Papei, rostite în acel luminos 1989: „Astăzi ne aflăm în faţa ruinelor unuia dintre atâtea turnuri Babel ale istoriei omenirii… Pretenţia de a construi o lume fără Dumnezeu s-a dovedit a fi iluzorie“.

O premieră tristă – dar transformată în triumf al Maicii Domnului – este atentatul din Piaţa Sf. Petru: 13 mai 1981 – ora 17.17. Turcul Ali Agça, un asasin plătit ascuns în mulţime, trage asupra Papei. Şi cum minunile sunt primite de moderni cu scepticism, nu mulţi au observat că dacă traiectoria glonţului ar fi respectat legile fizicii, Papa ar fi fost mort. Ceva sau Cineva a făcut ca glonţul ucigaş să ocolească organele vitale, urmând o traiectorie neverosimilă. Mâna Maicii Domnului?

Tot o premieră o constituie asumarea rolului de de globe-trotter apostolic,  călător neobosit în slujba lui Cristos: „Vreau să merg la toţi – la toţi aceia care se roagă, acolo unde ei se roagă, la beduinul din stepă, la carmelitanul sau călugărul cistercian în mănăstirile lor, la bolnavul aflat pe patul său de suferinţă, la omul activ în floarea vieţii, la cei oprimaţi, la cei umiliţi, pretutindeni. Vreau să trec pragul tuturor caselor…“.

Împreună cu statutul de globe-trotter a venit şi acela de vedetă mediatică. Papa a înţeles repede că se poate folosi de televiziune, de radio, de presa scrisă pentru a transmite tuturor popoarelor mesajul său de pace, de speranţă şi de chemare la convertire. În plus, şi nimeni nu poate nega asta, Papa „are lipici“ la jurnalişti: toţi îl iubesc. Dovadă – cartea de faţă. O parte substanţială a volumului semnat de Domenico Del Rio este consacrată călătoriilor Papei, începând cu Mexic – 1979 şi culminând cu aceea din Polonia, în 2002. Urmăriţi acest itinerariu fascinant!

O altă premieră o reprezintă numeroasele canonizări ce au avut loc de-a lungul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea: aproape 500, faţă de numai 300 în cei 400 de ani care l-au precedat. Deşi pare excesiv, nu este aşa: omenirea hipermodernă, bolnavă şi suferindă din pricina desacralizării, are nevoie de modele. Iar aceste modele nu mai sunt regii şi reginele Evului Mediu, ci oameni obişnuiţi, pentru noi aceasta fiind o sugestie că sfinţenia nu aparţine doar celor de demult. Edith Stein – evreica pasionată de filozofie devenită călugăriţă carmelitană şi Maximilian Kolbe – preotul ce s-a jertfit pentru aproapele, amândoi morţi la Auschwitz, Padre Pio, Maica Tereza de Calcutta şi atâţia alţii, bărbaţi şi femei ce au dat mărturie eroică despre Cristos cu munca şi cu viaţa lor în tulburatul veac al XX-lea.

Jubileul Anului 2000 îl arată pe Ioan Paul al II-lea împlinindu-şi misiunea încredinţată: aceea de a duce Biserica în al treilea mileniu. Iar primul său gest, să nu uităm, a fost unul de penitenţă şi de reconciliere: „Duminică 12 martie 2000, în bazilica Sfântul Petru erau un Papă şi un crucifix. […] Era un papă evanghelic: un om al Evangheliei vameşului, care îşi bătea pieptul înaintea Stăpânului său. Era ziua marii cereri de iertare a Bisericii. […] În acele mărturisiri era tot răul făcut de creştini în istorie. Ele includeau condamnarea lui Galileo, rugurile inchiziţiei, sclavii africani vânduţi de către creştini, masacrarea indienilor cu prilejul cuceririi de către creştini a Americii latine, evreii închişi mai întâi în ghetouri, apoi condamnaţi la Holocaust, certurile cu ortodocşii şi excomunicările, intoleranţele faţă de «eretici», ocara pe care epocile creştine au aruncat-o asupra femeii“. Această imagine va rămâne emblematică pentru Ioan Paul al II-lea. Numai cei puternici ştiu să-şi recunoască greşelile şi să ceară iertare pentru ele. Prin acest gest fără precedent al Papei, Biserica lui Cristos a păşit în noul mileniu mai puternică.

Închei prezentarea acestei cărţi cu un cuvânt de speranţă – Papa către tineri: „Tineri ai lumii, voi sunteţi bucuria mea şi coroana mea. […] Mergeţi în lumea întreagă şi duceţi-i pacea, fiţi martorii noului mileniu“.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s