Despre credinţă, pasiune şi răgaz, cu episcopul catolic Raymund Netzhammer

Raymund Netzhammer –„Din România. Incursiuni prin această ţară şi istoria ei“

2 volume, Editura Humanitas, 2010

Cele două volume ale micului „jurnal de călătorie“ intitulat „Din România. Incursiuni prin această ţară şi istoria ei“, propun cititorului român, de-a lungul a 600 de pagini, un parcurs excepţional din toate punctele de vedere: istoric şi memorialistic, uman şi filozofic, social şi ecumenic, antropologic şi religios.

Cine este autorul acestei cărţi remarcabile? Raymund Netzhammer (1862-1945) a fost Arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti între anii 1905-1924. De numele său se leagă gestul epocal al construirii şi sfinţirii (la 19 decembrie 1909) a primei biserici greco-catolice din Bucureşti[1] – biserica Sfântul Vasile, din strada Polonă.

Călugăr benedictin, trimis al Vaticanului, om al Bisericii şi al misiunii, preot plin de har, profesor plurivalent, arhiepiscop romano-catolic într-o ţară ortodoxă, occidental trăind şi păstorind la porţile Orientului, călător neobosit, numismat şi arheolog pasionat, îndrăgostit deopotrivă de peisajele noastre montane (pe care le compară mereu cu cele elveţiene) şi de plaiurile dobrogene (unde îţi lasă impresia că ştie, cu ochii închişi, fiecare colţişor), Raymund Netzhammer este o personalitate renascentistă trăitoare la întretăierea secolelor XIX şi XX.

Cu o sintagmă tocită, dar în cazul său perfect adevărată, putem afirma că arhiepiscopul Netzhammer a fost un mare prieten al României: din fiecare pagină a cărţii  răzbate limpede dragostea lui faţă de această ţară, faţă de frumuseţile ei naturale, culturale şi spirituale, faţă de oamenii ei (călugări anonimi, simpli ţărani, savanţi faimoşi, oameni de cultură, înalte feţe bisericeşti, oameni de stat, antreprenori, oficialităţi).

  1. Despre credinţă

Credinţa lui Raymund Netzhammer se oglindeşte limpede în faptele sale: fidelitatea exemplară faţă de Biserică, faţă de vocaţia şi faţă de misiunea sa. Majoritatea călătoriilor de plăcere de-a lungul şi de-a latul României pornesc de fapt de la vizite pastorale. Acest german integru şi neobosit îi vizitează adesea pe „catolicii lui iubiţi“, se bucură să trăiască în mijlocul lor, fie şi numai pentru câteva ore, ia parte la sărbătorile lor, le ascultă păsurile, îi observă cu un ochi atent şi îi poartă în inima sa, ca un părinte. La Hălăuceşti, Caramurat, Constanţa, Mangea-Punar, Răducăneni, Iacobdeal, Câmpina, arhiepiscopul de Bucureşti este aşteptat cu nerăbdare şi primit cu entuziasm.

  1. Despre pasiune

Aspectul cel mai frapant în scrierile lui pater Raymundus este pasiunea acestuia pentru natură şi peisaj, pe care le observă cu ochi de pictor şi le descrie cu suflet de poet: „O frumuseţe nebănuită ne oferea mai ales peisajul în care vedeai tot ceea ce ochii îşi doreau: o suprafaţă de apă infinită, o insulă veselă ivită din undele albastre, o coroană pitorească de munţi şi coline, maluri şi golfuri colţoase şi, din nou, netede, sate şi cătune splendide, iar din tabloul acesta nu lipsea nici măcar ruina unei cetăţi, sumeţindu-se pe spinarea povârnită a unei stânci[2], sau, în altă parte: „Primăvara se coborâse asupra fiecărui mugure, răspândindu-şi bogăţia de flori de toate soiurile pe drum şi de-a lungul pârâului. Şuvoaiele de apă se rostogoleau vioaie pe stânci şi pietre, rătăcindu-se printre tufişurile scunde în nenumărate direcţii laterale, pentru a clăti apoi murmurând câte un trunchi de copac şi pentru a da bineţe câte unei flori solitare. Ici şi colo se strecura câte o rază de soare prin frunzişul des, aruncându-ne pete de lumină pe drumul cenuşiu, iluminând proaspătul verde-gălbui al frunzelor abia deschise, oglindindu-se amuzat în râuleţ“.[3]

Cum e firesc pentru un creştin adevărat, care se întâmplă să fie călugăr, preot şi arhiepiscop, contemplarea naturii se uneşte cu rugăciunea: „pădurea de un verde-intens, şirurile splendide ale munţilor şi râul care susură acolo jos îţi farmecă privirea şi îi povesteşte inimii despre lucrările minunate ale Domnului“.[4]

O altă pasiune tenace a benedictinului este ştiinţa. E uluitor să vezi cu câtă bucurie trece pragul unor instituţii pe care cu greu le-ai crede interesante pentru un om al Bisericii: la Institutului Geografic[5] şi la Institutul Meteorologic[6] ascultă cu atenţie explicaţiile specialiştilor, pătrunde în birouri şi în biblioteci de specialitate care nu sunt accesibile publicului, îi sunt prezentate hărţi, tabele şi statistici pe care le înţelege şi le interpretează – făcând din aceste vizite o adevărată sărbătoare personală, un răsfăţ intelectual care îl uimeşte şi îl emoţionează pe cititorul de astăzi.

Arheologia paleocreştină şi numismatica sunt cele două violons d’Ingres ale arhiepiscopului, cărora le dedică timp îndelungat şi energie inepuizabilă. Străbate Dobrogea la pas, căutând şi descoperind ruine antice (greceşti, romane şi creştine). O bună parte din substanţa acestei cărţi o constituie călătoriile de documentare în Dobrogea, având ca obiect istoria bisericii creştine din primele veacuri.

În frazele aşternute pe hârtie de venerabilul arhiepiscop, prezentul şi trecutul se întrepătrund, peisajul cu ruinele sale ajutându-i imaginaţia să călătorească înapoi în timp, în epoca martirilor din Tomis.

Vizitând Tropaeum Traiani, el recunoaşte: „păşim în el cu un sentiment unic, de parcă aveam sub picioarele noastre un pământ sfânt“.[7] Cu alt prilej, este la fel de categoric: „Niciodată nu m-a atras vreo localitate atât de intens precum Adamclisi“.[8]

Câtă emoţie trăieşte şi reuşeşte să transmită acest german (altfel atât de sobru!) atunci când pătrunde pe şantierele arhologice, în ruinele unor biserici paleocreştine, atât de dragi inimii sale: „Niciodată nu am fost atât de impresionat la Roma într-un confessio, cum se numeşte acolo acest gen de cripte, ca în această micuţă capelă funerară subterană din Dobrogea. Moaştele şi cenuşa cărui sfânt îşi vor fi găsit odihna în micuţa nişă, deasupra căreia, în bazilică, se arcuia altarul cel înalt? Să fi fost oare sfintele moaşte ale martirilor din învecinatul Tomis, care sfinţiseră cu sângele lor pământul Sciţiei vechi? Oare câţi creştini au putut să se roage şi să plângă în această capelă strâmtă şi joasă? Câţi dintre sfinţii mitropoliţi ai Tomisului au coborât oare aceleaşi trepte ca şi mine astăzi? Cine o fi sfinţit oare acest sanctuar?“.[9]

Şi numismatica[10] îl ajută să călătorească în trecut. Arhiepiscopul are o mică colecţie de monede antice de care este foarte mândru. Colecţionarii şi savanţii români sunt încântaţi să descopere că înaltul prelat catolic le împărtăşeşte pasiunea. Îi pun la dispoziţie (pentru studiu) colecţiile lor, ba chiar, în semn de omagiu, îi îngăduie să publice articole şi studii de specialitate pornind de la monede care le aparţin.

III. Despre răgaz

Nicăieri nu se vede mai bine arta de a savura clipa decât atunci când vizitează biserici şi mănăstiri ortodoxe de pe întreg cuprinsul ţării. La Arnota şi la Bistriţa, la Neamţ şi la Curtea de Argeş, la Agapia şi la Văratec, la Dealu şi la Tismana, la mănăstirea Dintr-un lemn şi la schitul Lainici, la Govora şi la Trei Ierarhi, la Sinaia şi la Mirăuţi, arhiepiscopul Netzhammer se bucură de proverbiala ospitalitate monahală şi românească deopotrivă. Adesea, înaltul oaspete îşi ascunde adevărata identitate, recomandându-se a fi „un preot catolic de la Bucureşti“, ceea ce nu le împiedică pe gazdele sale să îi ofere, cu generozitate, cinstea cuvenită călătorilor şi oaspeţilor:  dulceţuri şi cafea, prăjituri şi mâncare de post, un pat curat şi, mai presus de toate, prilej de a se angaja în conversaţii prietenoase, cerând şi primind lămuriri privind istoria materială şi spirituală, precum şi comorile de artă ale locaşului respectiv.

Oare câţi dintre românii care se consideră patrioţi îşi cunosc ţara şi istoria atât de bine precum le-a cunoscut acest benedictin trimis de Vatican în România?

Câţi dintre noi am străbătut la pas atâtea locuri minunate, pe cărări de munte sau la malul mării? Câţi dintre noi se pot lăuda că au vizitat atâtea locaşuri de spiritualitate ortodoxă şi de simţire românească?

Peste timp, arhiepiscopul Raymund Netzhammer ne oferă un exemplu personal despre ce înseamnă să iubeşti cu adevărat o ţară – o ţară în care nu te-ai născut, dar care te-a adoptat, al cărei popor vorbeşte o limbă şi are o credinţă care nu sunt ale tale, dar pe care înveţi să le respecţi. O ţară şi un popor de care înaltul prelat catolic s-a ataşat profund şi temeinic, servindu-le exemplar.

Cele două volume ale cărţii „Din România“ reprezintă o mărturie preţioasă şi emoţionantă despre România şi oamenii ei, aşa cum au fost

[1] Din România, vol. II, pp. 135-150.

[2] Din România, vol. I, p. 188.

[3] Din România, vol. I, pp. 290-291.

[4] Din România, vol. II, p. 19.

[5] Din România, vol. I, pp. 104-125.

[6] Din România, vol. I, pp. 152-165.

[7] Din România, vol. I, p. 95.

[8] Din România, vol. I, p. 81.

[9] Din România, vol. I, pp. 101-102.

[10] Din România, vol. II, pp. 103-115 şi pp. 242-254.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s