Gabriel Liiceanu – „Declaraţie de iubire“

„Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios“, scrie Gabriel Liiceanu în a sa „Declaraţie de iubire“.

Cine s-a deprins să vadă în Liiceanu doar personajul public incomod prin verticalitate şi sobrietate, prin incapacitatea sa de a accepta echivocul şi compromisul, va fi surprins de căldura, emoţia şi patetismul ce răzbat din paginile acestei micuţe cărţi despre prieteni. Iar cine a pariat exclusiv pe filozof va descoperi cu încântare un prozator de excepţie.

8  portrete – Mihail Sebastian, Cioran, Noica, Henri Wald, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea, şi 3 eseuri – despre sărut, despre crimele comunismului, despre carte – într-o alăturare deconcertantă dar deloc întâmplătoare…

Îţi trebuie curaj pentru intitula o carte Declaraţie de iubire, însă când ea se deschide cu mult comentata şi îndelung răstălmăcita conferinţă Sebastian, mon frère, ţinută la sediul Comunităţii Evreieşti din România în 13 aprilie 1997, e limpede pentru oricine că lui Gabriel Liiceanu nu-i lipseşte defel curajul. Recitind „dinlăuntrul fiinţei şi al biografiei“ sale scrierile lui Mihail Sebastian – „Jurnal“, „De 2000 de ani“ şi „Cum am devenit huligan“ –, Liiceanu găseşte  argumente convingătoare pentru a asimila conceptul de evreitate cu excluderea, marginalizarea, condamnarea cuiva „nu pe temeiul gesturilor sale, ci al categoriei din care face parte. Iuda renaşte cu fiecare individ răstignit pe o abstracţie“. Că abstracţia cu pricina se cheamă nazism sau comunism, ce importanţă mai are? Oare suferinţa victimei se cântăreşte în funcţie de apartenenţa politică a călăului?

Dintre eseuri, cel mai frumos este acela cu titlu de vers shakespearian: «De pângăreşte mâna-mi sfânta-ţi mână…»  – uluitor şi savuros periplu cultural şi afectiv (Heidegger–Cioran–Shakespeare) spre a defini iubirea drept întâlnire privilegiată în spaţiul sacralităţii, veritabilă unio mystica. De citit şi recitit la ceasuri de visare…

În textul intitulat Moartea lui Cioran, Gabriel Liiceanu se întreabă despre o eventuală legătură tainică între opera lui Cioran şi sfârşitul său: „Atât de tare e împlântată tema morţii în scrisul lui Cioran, încât atunci când vrem să aflăm cum a sfârşit Cioran, s-ar părea că nu punem o simplă întrebare biografică, ci mai degrabă că vrem să aflăm cum s-a încheiat opera lui“. Finis coronat opus – maladia Alzheimer, care „poartă în sine toată încărcătura deznodământului tragic: are în ea cruzime, ironie şi acel amestec de firesc cu neaşteptat care dă marca inconfundabilă a pedepsei divine. […] Dacă Cineva, jucându-se, i-a hărăzit un sfârşit pe măsura gândului lui, unul care să fie totodată mântuire şi pedeapsă?“.

Provocarea lui Noica este un text important prin aceea că explică, o dată în plus, gândul filozofului de la Păltiniş: „El recurge la filozofie ca la o terapie, iar sistemul şi ideea sunt forme de leac, şi nicidecum expresii ale unui apetit pur cognitiv. Demersul lui e de tip mistic, nu metafizic: el visează «pătrunderea spiritului în carne». Iar această pătrundere este rezultatul unui efort mereu reluat. Viaţa nu se lasă îmbrăţişată pentru totdeauna de o idee. […] Filozofia este o rugăciune pe care o murmuri toată viaţa“. Iar în anii negri ai comunismului triumfător, asceza culturală propusă / impusă de Noica discipolilor săi s-a dovedit salvatoare, dăruindu-le, în plus,  ceva la care omul de rând nu putea spera: sentimentul că sunt liberi. Liiceanu crede că, după o vorbă a maestrului său, el şi Andrei Pleşu au pierdut „meciul“ în unicul mod posibil: nemaijucându-l. Oare nu cumva se înşeală? Oare nu joacă încă, fiecare, meciul vieţii sale (Andrei Pleşu ca membru al Colegiului CNSAS şi el însuşi ca director al editurii Humanitas) tocmai pentru că miza acestuia nu se limitează la ei înşişi?

Scriind despre un profesor de neuitat: Henri Wald, Gabriel Liiceanu dă măsura talentului său în arta portretului: „Rar mi-a fost dat să văd un om la care peroraţia se însoţeşte cu o bucurie a actului vecină cu impudoarea. Henri Wald vorbea în amfiteatrul Facultăţii de Filozofie cu tot trupul. […] fiecare cuvânt era subliniat prin intonaţie, prin convulsia mâinii, prin înclinarea trunchiului, prin scuturarea capului, prin schimbarea călcăturii pe podium, de la tropăitura măruntă, pe loc, până la pasul deschis mare şi însoţind, ca un uriaş punct, închiderea frazei. […] Nu e nevoie să notezi nimic. De altfel nici nu poţi, pentru că vorbirea profesorului e un spectacol-hipnoză, pe care nu poţi decât să-l urmăreşti cu gura căscată şi cu privirea atârnată de vibraţia necontenită a degetelor“.

Declaraţie de iubire, textul care dă titlul întregului volum, este dedicat legendarului cuplu Monica Lovinescu–Virgil Ierunca. Cine nu îi cunoaşte? Cine poate uita vocile lor, care, în anii teribili ai demenţei lui Ceauşescu, ne vesteau, de la microfonul postului de radio Europa Liberă, seară de seară, adevărul, neîngăduind tot mai firavei speranţe să moară? Iubirea lui Gabriel Liiceanu este, aşa-zicând, metonimică: ea dă seama, în mod exemplar, de iubirea noastră. Fiindcă, deşi nu i-am cunoscut pe cei doi, îi iubim pentru demnitatea şi curajul lor de a fi rostit adevărul. „Ce «cuplu» formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Noi eram materia primă, geamătul, iar ei, prelucrarea lui. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor!“.

Portret de premiat hulit sau despre imoralitatea Legii dosarelor aduce în prim-plan un personaj de excepţie al scenei politice româneşti şi internaţionale: Andrei Pleşu, aflat atunci într-un moment dificil – respingerea numirii sale în Colegiul CNSAS: „Vreme de 50 de ani fusesem reprezentat, ca român, în interiorul şi în afara ţării, de criminali calificaţi ai istoriei, de uzurpatori, de derbedei, de agramaţi, de lingăi, de securişti şi lichele, de tipi slinoşi, de mitocani şi slugi. […] Pentru prima oară după 50 de ani, ţara mea, în care fusesem prost, lichea şi şmecher pentru că eram reprezentat de proşti, lichele şi şmecheri, era reprezentată de cineva care mă făcea să cred că eram inteligent, eficace şi simpatic, pentru că el era inteligent, eficace şi simpatic“. Ei bine, acestui om, care dăduse, ca ministru de externe, dovada excelenţei sale, i se respinge numirea pe motiv că, înainte de 1989, fusese… membru de partid!!! Mişcare deloc inocentă: se lăsa astfel cale liberă „ticăloşilor fără carnet de partid“…

Absenţa lui Horia Bernea, se simte acest lucru, e un text scris printre lacrimi: „Dispariţia unui prieten conţine în ea sugestia că ne-am putea muta de aici, ca şi cum centrul de greutate al lucrurilor şi al vieţii a trecut, o dată cu el, în alt teritoriu. În acest sens, un prieten care dispare este repetiţia generală a propriului tău sfârşit“. Frapantă în cazul lui Horia Bernea, dincolo de profunzimea privirii, era tainica ei împletire de generozitate şi umilinţă, privire franciscană asupra lumii: „Evocate de el, obişnuitul şi umilul deveneau atât de importante încât intrau în raza neobişnuitului. Grădinile, casele, dealurile, coloanele pe care le picta intrau în epifanie tocmai pentru că privirea lui ajungea până în punctul în care totul vorbea despre Dumnezeu“.

Textul intitulat Jurnal pe marginea unei gropi comune este prilejuit de o lansare: „Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste“ (autor: Doina Jela). Reportajul propriu-zis se continuă cu un teribil eseu depre ură şi crimă în întunecatul veac al XX-lea: „Ideologia îţi dă dreptul să urăşti programatic şi să proclami splendoarea crimei comise. […] Ideologia deschide în istoria omenirii epoca crimei civilizate. […] Gradul de civilizaţie al crimei nu îl dă metoda tehnică folosită (bâta, piatra, ghilotina, toporul, camera de gazare, înfometarea, glonţul, câinii dresaţi etc.), ci impactul sistemului de motivaţii care duce la crimă asupra minţilor şi sufletelor unei mulţimi. Cel care omora un «chiabur» cu o lovitură de rangă în cap era, din punctul de vedere al istoriei crimei, superior mânuitorului ghilotinei pentru motivul simplu că ideologia care stătea în spatele răngii, cea a lui Marx, Lenin şi Stalin era, din punctul de vedere al organizării urii, superioară ideologiei Terorii care stătea în spatele ghilotinei“.

Dans cu o carte este un fel de patapievician cuvânt înapoi. Parcurgând cele câteva pagini îndrăgostite despre  c a r t e, simţi nevoia să te întorci asupra acestei colecţii de texte şi înţelegi altfel demersul lui Gabriel Liiceanu. În definitiv, discipolul lui Constantin Noica nu trădează câtuşi de puţin imperativul Operei, numai că refuză să mai vadă în el  c a r t e a   s a   d e   f i l o z o f i e, mizând în schimb pe splendida generozitate de a ne dărui, tuturor, c ă r ţ i l e: „Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?“.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s