Élisabeth de Miribel – „Memoria tăcerilor“

Editura ARCB, 2004; 171 p.

Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument de fericire. ~ Vladimir Ghika

Una dintre cele mai bune biografii consacrate lui Vladimir Ghika, cel pe care Papa Pius al XI-lea îl numea cu afecţiune „marele vagabond apostolic“, este cartea scrisă de Élisabeth de Miribel şi care poartă titlul sugestiv – MEMORIA TĂCERILOR. Structurată în 11 capitole, cartea schiţează uluitorul parcurs spiritual al uneia dintre cele mai enigmatice şi mai puternice personalităţi pe care le-a cunoscut istoria bisericii în veacul al XX-lea: născut în 1873 la Constantinopol, nepot al ultimului domnitor al Moldovei (Grigore Ghika al X-lea), botezat ortodox, crescut şi educat în Franţa, având studii diverse şi strălucite (drept, litere, filozofie, medicină), convertit „oficial“ la credinţa catolică la 13 aprilie 1902, licenţiat în filozofie scolastică şi doctor în teologie (1905), fondator al primelor opere catolice de caritate din România – „Comunitatea Fiicelor Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de Paul“, hirotonit preot la 7 octombrie 1923, fondator al Comunităţii Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan, Vladimir Ghika se întoarce în ţară în 1939, este arestat în noiembrie 1952 şi judecat de un tribunal al guvernului comunist român în 1953, moare în închisoare, la 17 mai 1954, din cauza torturilor şi a frigului.

Despre această figură excepţională dau mărturie prietenii şi cunoscuţii săi, de la simpli anonimi la personalităţi ale vieţii culturale europene: Jacques Maritain, Paul Claudel, Francis Jammes, Suzanne Marie Durand, sora Pucci, Jean Daujat, Alex Ceslas Rzewuski, Jean Mouton, pr. Chorong, Albert Besnard, Yvonne Estienne ş.a.

Ceslas Rzewuski, un artist aflat în plină glorie, ducând o viaţă mondenă strălucitoare şi libertină, îşi aminteşte de Vladimir Ghika aşa cum l-a perceput atunci când s-au întâlnit prima oară: „Nu era prea înalt, dar avea un cap minunat. Părul său lung, alb ca inul, îl aureola; cobora până pe umeri şi, instinctiv, te gândeai la chipul lui Isus aşa cum este descris în primele capitole din Apocalips. Barba era albă, la fel sprâncenele foarte stufoase, ca nişte semne de întrebare pe deasupra ochilor, a căror expresie de bunătate şi chiar de tandreţe m-a făcut imediat să mă simt în largul meu; totul la el respira bunătate şi ospitalitate“. Rezultatul acestei întâlniri? Nu doar spovada generală a unui „recalcitrant“, ci şi abandonarea, curând după aceea, a vieţii artistice şi mondene pentru a îmbrăca haina dominicană şi a deveni părintele Ceslas.

Jacques Maritain face portretul prinţului Vladimir Ghika în aceste cuvinte: „[A]cest nepot al ultimului domnitor din Moldova, hrănit la literele franceze, devenit preot al Bisericii catolice romane şi comisionar al tuturor operelor pioase, evocă la toate răspântiile milei imaginea unui sfânt Nicolae în stil modern, rezistent la toate intemperiile, curios de toate lucrurile şi informat de toate, bucuros să treacă, în numele săracilor lui Cristos, peste regulamentele şi barierele sistemelor şi ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuşi şi grăbit să aducă un remediu potrivit oricărei mizerii“.

Programul spiritual reflectat în activitatea neobosită a Monseniorului Ghika poate fi sintetizat astfel: liturghia aproapelui – teologia nevoilor – căutarea preferinţelor lui Dumnezeu. De la aceste exigenţe nu avea să se abată niciodată, până la moarte.

O latură importantă a preocupărilor sale a constituit-o întotdeauna unitatea Bisericii. „[S]e străduieşte să promoveze cunoaşterea reciprocă între catolici şi ortodocşi. Prin originile sale, dubla sa cultură, relaţiile pe care le are, el apare ca un simbol viu al uniunii dintre Orient şi Occident“, scrie Élisabeth de Miribel.

A călătorit enorm, ducând mesajul evangheliei pe toate paralelele şi meridianele globului: Bucureşti, Paris, Sidney, Dublin, Buenos Aires, Budapesta, Manilla, Bruxelles, Tokio, Varşovia, Roma, Auberive, Villejuif, Copenhaga.

Dintre cuvintele sale, smerite şi pătrunzătoare, am ales trei, deloc întâmplător îmbrăţişate de o ironie caldă şi luminoasă: întrebat de ce s-a convertit la catolicism, Vladimir Ghika răspunde prompt: „Pentru a deveni mai ortodox“; aflând că prietena unei prietene se află în dificultate la Copenhaga, Monseniorul nu ezită: „Trebuie să plec în curând la Varşovia, voi face un mic ocol prin Copenhaga“; şi un gând frumos ca o rugăciune: „Ceea ce este greu nu este să-l găseşti pe Dumnezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni“.

Despre suferinţă şi iubirea lui Dumnezeu, cel care avea să fie martirizat în închisorile comuniste scrie aceste cuvinte premonitorii şi decisive: „Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă. […] Dumnezeu veghează, Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor nopţilor – nopţi ce sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric coboară în orice moment asupra omenirii îndurerate. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită“.

„Memoria tăcerilor“ risipeşte tăcerea care s-a aşternut asupra vieţii şi a morţii unui om excepţional: Monseniorul Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s