Arta, o experienţă beatifică – interviu cu prof. dr. Philipp Harnoncourt (1999)

Ana-Maria Botnaru: mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia de a răspunde întrebărilor noastre şi v-aș ruga să începem cu o scurtă prezentare a activităţii dumneavoastră la Graz.

Philipp Harnoncourt: Desfăşor mai multe activităţi, deoarece sunt preot în dioceza de Graz şi am o serie de funcţii în episcopia de acolo, iar de aproape 30 de ani sunt profesor la Facultatea de Teologie (catolică – n. red.) din Graz. Aşadar, o activitate ştiinţifică şi o activitate pastorală în Biserică, iar între cele două este o legătură importantă: subiectul cercetării mele ştiinţifice îl reprezintă actele liturgice. Acestea nu sunt acte ştiinţifice, ci de credinţă. Celebrarea liturghiei este o sarcină a mea în Biserică, iar reflecţia ştiinţifică asupra actelor liturgice este scopul principal la Universitate. Ţelul studiilor liturgice nu este în primul rând o mai bună cunoaştere, ci o artă a celebrării deopotrivă corectă şi plină de credinţă. Înţeleg liturghia nu ca pe o colecţie de texte, ci ca pe o suită de acte simbolice; ea include arta creştină – arhitectură, iconografie şi mai ales cântul liturgic şi muzica sacră. Iată de ce institutul al cărui fondator sunt poartă numele de Institut pentru liturgică, artă creştină şi imnologie. Am numeroşi studenţi, nu doar în teologie la Graz, dar şi străini, studenţi din Statele Unite, care vin la Graz atraşi de acest vast câmp de cercetare.

Un subiect care vă este foarte drag – legătura dintre Biserică şi artă (în general) dea lungul secolelor.

Artele reprezintă o expresie specială a personalităţii şi a societăţii. Expresia raţională este redată cu ajutorul limbajului verbal. Există însă realităţi pe care nu le putem exprima ştiinţific sau raţional: sentimente, convingeri, emoţii, realităţi dincolo de spaţiu şi timp – ceea ce numim realitate transcendentă. Artele în primul rând sunt un limbaj simbolic despre transcendent. Acolo unde există religie, acolo vom afla şi artele folosite în cult. Este un semn al credinţei şi artişti celebri spun că arta are o componentă religioasă. Chiar şi în situaţia în care arta te face să resimţi dramatic absenţa sacrului, mai cu seamă în sistemele politice dictatoriale; atunci când exprimarea credinţei este interzisă, simţi că ai de-a face cu o artă sterilă.

Înţelegeţi arta ca pe o cale privilegiată spre Dumnezeu?

Da, cu siguranţă. Chiar şi în situaţia în care artiştii nu sunt conştienţi că limbajul şi demersul lor îi conduce pe oameni către Dumnezeu. Un prieten al meu, pictor faimos care locuieşte la Graz, spune mereu că el nu poate crede; cu toate acestea, lucrările sale mărturisesc o credinţă adâncă. I-am spus asta, iar el a replicat: <> A realizat un tablou pentru o biserică, lucrare ce avea ca temă întâlnirea dintre Isus şi cei doi discipoli pe drumul spre Emaus. Discipolii au fost pictaţi avându-i ca modele pe ţăranii din această regiune a Austriei, iar Cristos însuşi apare ca străin; în timpul cinei, imaginea lui Isus se ridică precum o floare din sufletele celor doi care stăteau la masă. Este o realizare artistică minunată, îl vezi pe Cristos suferind şi înviat, într-o imagine unitară. Poţi picta, sculpta sau compune lucruri despre care nu eşti capabil să vorbeşti. Este foarte dificil de explicat, dar privind şi ascultând ajungi la cunoaşterea acestor adevăruri nu prin cuvinte şi raţiune, ci pe o cale specială – mesajul artistic. În vremea noastră sunt convins că artele au un rol foarte important pentru ca sacrul să fie în continuare prezent în societatea noastră. În prezent, în viaţa noastră lucrurile rămân la suprafaţă; arta însă străpunge această suprafaţă şi face vizibil şi audibil ceea ce este în adâncul sufletului omenesc şi în înălţimile nepătrunse.

Celebrul savant român – istoric al religiilor – Mircea Eliade se foloseşte de o dihotomie care a făcut carieră, aceea dintre sacru şi profan. Aş dori să faceţi referire la biserică (sau catedrală) ca spaţiu sacru, în opoziţie cu cel profan din afara ei.

Cunosc bine teoriile lui Mircea Eliade şi e important să distingi între sacru şi profan, nu să opui cele două noţiuni. În studenţie ni se spunea că sacrul este radical diferit de profan şi că numai abandonând total profanul ne putem apropia de sacru. Or calea către sacru trece prin profan. Până şi numele ne arată aceasta: pro = înainte de, fanum = sacru, divin, sfânt. Ochii, urechile, degetele noastre percep doar ceea ce este la suprafaţă, dar dacă această suprafaţă este făcută transparentă, atunci poate fi străbătută şi se ajunge la sacru. Artele sunt o modalitate de a străpunge această suprafaţă, de a o face transparentă, astfel încât omul se simte invitat să pătrundă în sacru. În arhitectura sacră există funcţii bine stabilite – ansamblul, zidurile, acoperişul; fiecare funcţie are propria sa semnificaţie simbolică: această adunare este chemată de Domnul, iar oamenii trebuie să simtă că această invitaţie e cu totul specială şi nu are nimic convenţional. Iată de ce, în arhitectura bisericilor există o serie de simboluri care ne invită să pătrundem în spaţiul sacru. Latura lungă, către est, conduce către absidă, ceea ce înseamnă că nu suntem prizonieri între patru pereţi, ci ne aflăm într-un spaţiu deschis, un drum spre veşnicie. Apoi, în locul acoperişului plat avem cupola: cerul se coboară peste noi. Suprafaţa încadrată de ziduri are forma unei cruci, iar acest lucru nu are o semnificaţie funcţională, ci este un semn al sacrului. Altarul nu este o masă obişnuită, ci reprezintă locul marcat simbolic unde are loc sacrificiul pascal al lui Cristos.

Aceeaşi dihotomie sacru profan poate fi aplicată şi dimensiunii temporale a existenţei.

În toate artele poţi “vedea” simultan trecutul, viitorul şi prezentul. Noi trăim în prezent, liturghia este celebrată în prezent, dar aminteşte de realităţi istorice, petrecute în trecut, dar care ne deschid un viitor nou, şi asta deoarece Cristos a biruit moartea noastră şi a înviat, mergând în Paradis pentru noi, iar noi îl vom urma. Celebrarea liturghiei este momentul în care se întâlnesc trecutul, prezentul şi viitorul. Avem trăsături similare în muzică: muzica este expresia sentimentului, a trăirii pasionale. Poţi fi trist pentru patima lui Cristos sau te poţi bucura pentru învierea lui. Muzica sacră este o reprezentare simultană a trecutului, viitorului. Nu putem şti cu siguranţă ce şi cum va fi în Paradis. Cu toate acestea, muzica ne dă o idee despre cele ce nu pot fi descrise în cuvinte.

Celebrarea euharistică este un moment special, cu legături în trecut şi viitor, un moment în prezent, dar totalmente în afara timpului profan.

Într-adevăr. Iar timpul şi spaţiul sunt asemănătoare, adică o realitate imediată. Noţiunea de prezenţă se poate referi atât la o prezenţă spaţială, cât şi la una temporală. În sfânta liturghie păstrăm amintirea trecutului aducându-l în prezent, iar celebrarea ne face să simţim atingerea eternităţii.

Mi-am imaginat întotdeauna spaţiul ca pe o linie orizontală, iar timpul ca pe o linie verticală. Obţinem astfel Crucea prin care Cristos sa făcut stăpân pe spaţiu şi timp…

Da, dar se poate spune că spaţiul şi timpul împreună au o dimensiune orizontală, iar eternitatea are o dimensiune verticală. Celebrarea unei sărbători are rolul de a de realiza o deschidere către eternitate în această linie orizontală a timpului. Iar celebrarea în spaţiul sacru este menită să marcheze o deschidere a prezenţei profane, pământeşti, către Paradis.

Să vorbim despre muzică

Muzica este întâi de toate o expresie a vieţii. Dacă ceva este audibil, acolo există ceva viu. Când un copil se naşte, primul lucru care se întâmplă este un ţipăt. Iar ţipătul îţi spune că e viu. În acelaşi timp, muzica şi audibilul sunt semne ale morţii. Orice piesă muzicală are o primă şi o ultimă măsură. În iconografie, un celebru simbol al morţii este scheletul cu vioară. Dansul morţii este condus de personajul cu vioara. Toată lumea ştie ce urmează după ce melodia se va sfârşi…

În Paradis, îl vom adora pe Dumnezeu în eternitate… Nu va mai fi nevoie de instrumente. Muzica perfectă este muzica sufletelor. Muzica Paradisului, dincolo de materialitate, spaţiu şi timp… Muzica este expresia cea mai potrivită a Paradisului. Chiar în iconografie întâlnim elemente numeroase: îngeri cântând Sanctus sau Alleluia, sau diferite instrumente muzicale – viori, trompete, orgi.

În special în lumea catolică orga se defineşte ca voce a Paradisului – vox celestis; numărul mare de tuburi reprezintă mulţimea îngerilor. Sunetul este produs de aer, simbol al Duhului Sfânt. Muzica de orgă este darul Duhului Sfânt şi al îngerilor. Există un registru special al orgii – vox celestis sau vox angelorum. Când s-a introdus muzica de orgă în liturghie, nu se obişnuia să fie folosită ca acompaniament pentru vocea umană, ci alternativ, astfel încât în preamărirea lui Dumnezeu se împleteau vocile oamenilor şi ale îngerilor.

Aş dori acum să zăbovim puţin asupra semnificaţiei calendarului creştin şi a vieţilor de sfinţi.

Calendarul este tema asupra căreia am realizat o mulţime de studii de 40 de ani încoace. Este un subiect pasionant pentru că se leagă de noţiunea de timp. Avem un calendar al sfinţilor, un altul al sărbătorilor de peste an. Calendarul este un mod de a-ţi organiza viaţa; un bun exemplu este acela al agricultorilor, a căror activitate se desfăşoară în conformitate cu ciclurile naturii. Sensul de bază al cuvântului calendarium era acela de a face o listă (cu sărbătorile, termenele de plată a impozitelor, etc.)

Calendarul are totodată o mare valoare ecumenică, deoarece în calendarul sărbătorilor principale aflăm unitatea bisericilor, cu celebrarea Naşterii (Crăciunul) precedată de Advent şi continuând până la Epifanie şi a Pătimirii, Morţii şi Învierii (Paştele); legat de Paşte mai avem trei momente importante: Săptămâna Sfântă, Înălţarea Domnului şi Coborârea Duhului Sfânt. Dar diferitele biserici celebrează aceste sărbători utilizând texte şi imnuri diferite. Iată aşadar diversitate în unitate. Dacă aruncăm o privire în calendarul sfinţilor găsim o realitate similară. Unii sfinţi – Sf. Fecioară Maria, apostolii, principalii martiri – sunt celebraţi de întreaga creştinătate. Sf. Gheorghe, de exemplu este cel mai venerat martir în protestantism (Anglia), în ortodoxie şi catolicism. Peste tot în lume, nenumărate icoane, tablouri, capele şi biserici sunt dedicate acestui sfânt. Dintre cei care nu au murit ca martiri, cel mai cunoscut este Sf. Nicolae – atât în regiunile protestante (Olanda, Suedia), cât şi în spaţiul ortodox (Rusia, România). În calendar nu se găsesc numai sfinţi a căror venerare este comună tuturor bisericilor, ci şi sfinţi specifici, veneraţi în anumite regiuni sau în anumite confesiuni. Iată deci unitate în ceea ce priveşte cultul sfinţilor, dar diversitate în raport cu numărul sau numele lor. Acesta este un motiv pentru care eu, în calitate de specialist în liturgică, am o viziune solidă despre ţelul ecumenismului: el nu trebuie să urmărească o reducere la uniformitate, ci o cunoaştere a bogăţiei în care diferitele confesiuni creştine îl celebrează pe Cristos, fără a renunţa la păstrarea identităţii fiecăruia. La fel ca muzica şi arhitectura sacră, calendarul trebuie să fie un semn deschis al credinţei comune în diferitele biserici.

Vedeţi în arta modernă un moment de criză sau de bogăţie artistică?

Amândouă, cred. Arta contemporană este ca o oglindă pentru ceea ce se întâmplă într-o epocă anume. Artiştii se aseamănă cu nişte seismografe: simt cutremurele adânci mult mai bine decât ceilalţi oameni, care nu realizează ce se petrece. Dacă cercetăm cu atenţie arta contemporană, înţelegem într-un mod special situaţia societăţii. Dacă situaţia societăţii este catastrofală, vom recepta semne ale catastrofalului în artă. În zilele noastre, când este atât de sofisticată şi pare să scape oricărui control moral, arta este de fapt un strigăt de disperare, o căutare a unei ordini pierdute. Arta contemporană este aproape întotdeauna foarte provocatoare: în pictură, în sculptură şi chiar în muzică. De ce? Timpurile în care trăim ne obligă să ne grăbim. Goana imaginilor pe ecranul televizorului reprezintă un exemplu excelent. Este imposibil să priveşti îndelung o imagine, pentru că se schimbă tot timpul. De asemenea, viaţa este foarte zgomotoasă. Dacă ai ceva de spus într-o astfel de lume, trebuie să strigi mai tare sau să încerci să provoci pentru a atrage atenţia. Există însă unii artişti care provoacă prin tăcere. Lucru realmente dificil, căci pentru a asculta tăcerea trebuie să părăseşti zgomotul. Am un exemplu din muzică – Arvo Pärt, un estonian; muzica lui este foarte “tăcută”: ambitus redus, iar  între fortissimo şi pianissimo nu este o diferenţă prea mare. Când i se cântă piesele într-un concert, tinerii din sală sunt adânc impresionaţi; muzica sa deschide sufletele către profunzime. Dacă poţi face asta în arta modernă, vei înţelege atunci că mesajul creştin are o relevanţă contemporană. Dacă folosim în liturghie numai arta clasică, consfinţită de tradiţie, atunci credinţa creştină le poate părea unora lipsită de interes pentru omul contemporan. Biserica trebuie să fie interesată de ceea ce se petrece în arta contemporană. Ar trebui să includem în serviciul divin cele mai bune opere de artă, dacă este vorba de artă sacră. Soluţia facilă adoptată de unii responsabili pastorali – aceea de a introduce în liturghie muzica pop şi rock numai pentru că ea place tinerilor – este fundamental eronată. Acest tip de muzică rămâne la suprafaţă, pe când muzica sacră trebuie să străpungă această suprafaţă pentru a pătrunde în profunzimi.

Ar putea fi arta o cale de salvare într-o lume egoistă şi grăbită?

Nu se întâmplă întotdeauna, ci doar în cazul artei adevărate. Dar distincţia între artă şi kitsch în lumea contemporană este foarte greu de făcut. Cel mai tânăr frate al tatălui meu a fost primul director al Muzeului de Artă Modernă din New York. L-am întrebat care sunt criteriile după care separă opera de artă de manifestările superficiale şi  mi-a răspuns că trebuie să simţi; adevărata artă îţi atinge sufletul şi te captivează. Mai mult: este inepuizabilă. Nu ajungi să te saturi niciodată. Simţi nevoia să asculţi şi să priveşti încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată…Este şi o convingere personală – anumite opere de artă care m-au marcat profund în copilărie şi nu le-am mai putut uita. Nu toate operele de artă sunt menite eternităţii; uneori, ţelul unei opere de artă este să proclame un mesaj la un anumit moment. În acel moment, opera este valoroasă, dar câţiva ani mai târziu nu vom fi de aceeaşi părere. Lucru valabil în artele plastice, dar şi în muzică. Chiar dacă uitaţi la un anumit moment, marii creatori pot fi descoperiţi peste secole: J. S. Bach, W. A. Mozart, Cl. Monteverdi. Anumite imnuri luterane, exemple remarcabile de artă creştină, au fost uitate în perioada pietismului, pentru a fi redescoperite şi valorificate ulterior.

Întrucât se apropie sărbătoarea Crăciunului, vă invit să insistăm puţin asupra temei nativităţii în liturghie şi arta creştină.

Tema nativităţii şi artele au ceva în comun. Nativitatea înseamnă că Dumnezeu cel nevăzut se arată prin întrupare, într-un timp şi spaţiu concret, într-o realitate istorică. Arta este tot o întrupare – a sacrului sau a ideilor – iar ceea ce vezi este o invitaţie pentru a crede. Toţi l-au văzut pe Cristos, dar unii l-au considerat profet, om sfânt, personalitate importantă, dar nu mai mult decât un om. E nevoie de credinţă pentru a mărturisi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Artele reprezintă o invitaţie: priveşte, aici găseşti ceva mai mult! La fel şi dragostea. E greu să o pui în cuvinte, este nevoie de semne. Semnele sunt multiple şi consecutive. Rolul lor este de a ne face să ne punem întrebări, de a ne face să mergem mai departe, până la sensul ultim. Putem experimenta iubirea lui Dumnezeu pentru om şi prezenţa Cuvântului între noi prin naşterea Pruncului divin. Orice artă este realitate sensibilă, dar dincolo de ea există o realitate invizibilă şi imaterială. În timpul Adventului suntem invitaţi la tăcere, să ne gândim la Domnul nostru, la venirea şi la faptele sale pentru noi. Aceste întrebări sunt similare cu cele puse de orice artă autentică. Un faimos pictor rus – Andrei Iavlensky – pictează numai chipuri, fiindcă omul este icoana lui Dumnezeu, fiind creat după chipul şi asemănarea Sa. Simone Veil are o opinie similară în legătură cu poezia: sacrul este mereu prezent în adevărata poezie.

Dumnezeu este Creatorul: El a creat lumea din nimic. Artistul este şi el un creator: creează având ca model vizibilul…

… şi audibilul… Să nu pierzi din vedere acest lucru; să incluzi între arte muzica şi poezia. Da, ai într-adevăr dreptate. Artele sunt sacre pentru că iau parte la marea Creaţie înfăptuită de Dumnezeu. Suntem icoane ale Domnului şi ni s-a dat o putere creatoare. Mai cu seamă artiştilor; iar ei ar trebui să nu uite că puterea talentului este un dar făcut de Dumnezeu şi nu doar un rezultat al voinţei şi al muncii lor. Talentul şi inspiraţia artistică sunt un dar şi un har. Bach, apoi Mozart, iar mai devreme Claudio Monteverdi au fost artişti cu totul excepţionali, cu o experienţă şi viziune proprie asupra sacrului şi deopotrivă asupra misterului fiinţei umane ca icoană a lui Dumnezeu. Iată de ce, mai ales Mozart şi Monteverdi au scris pagini uimitoare despre dragostea pământească. Dragostea pământească este o cale de a-l vedea pe Dumnezeu în ipostaza celui care iubeşte, şi nu doar ca pe o idee abstractă. Acest lucru este specific creştinismului. Spre deosebire de religiile asiatice care pun accent pe eternitatea ideilor, Dumnezeul creştinilor este un Dumnezeu personal şi este iubire veşnică.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s