„Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist“

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007; 803 p.

Volumul Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist se constituie într-o „mărturie importantă despre ceea ce a însemnat puterea de jertfă creştină în România, într-un răstimp în care s-a urmărit îndepărtarea, pe orice căi şi prin orice mijloace, a Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele şi din viaţa oamenilor. […] Ca o îndatorire de conştiinţă a începutului celui de-al treilea mileniu creştin, lucrarea de faţă constituie, pe de o parte, o etapă firească şi necesară a unui efort de cunoaştere şi de asumare a trecutului, iar pe de altă parte, o datorie morală faţă de cei care s-au jertfit pentru credinţă şi cărora li se aduce, în acest mod, prinos de recunoştinţă şi un pios omagiu“, scrie Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române în deschiderea acestui adevărat martirologiu românesc al veacului al XX-lea.

Preoţi, călugări şi călugăriţe, dar şi laici (generali, politicieni, avocaţi, medici, jurnalişti, studenţi, profesori universitari, teologi, filozofi, comandori de aviaţie, ingineri, comercianţi, mecanici, cojocari, agricultori, dulgheri, ceferişti) care l-au mărturisit pe Cristos cu preţul vieţii… Unii, celebri – Gheorghe I. Brătianu, Sandu Tudor, Anton Durcovici, Vladimir Ghika, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, alţii – ştiuţi doar de familie, de credincioşii pe care i-au păstorit şi de colegii de detenţie… Cu toţii, fără excepţie, ştiuţi de Dumnezeu. Nici noi nu avem voie să-i uităm. Din două motive: din dragoste pentru adevăr şi de teamă față de consecințele ignorării acestui avertisment: „Cine îşi uită trecutul este condamnat să-l repete“.

Ortodocşi, catolici şi protestanţi – cu toţii au trecut prin iadul închisorilor comuniste, dar credinţa lor nu s-a clătinat, iubirea lor nu s-a răcit, speranţa lor nu s-a destrămat. Bătuţi, înfometaţi, munciţi până la epuizare sau până la exterminare, ţinuţi în arşiţă sau în frig, batjocoriţi şi torturaţi, minţiţi şi ispitiţi să-şi vândă sufletul pentru o bucată de pâine sau pentru un medicament care le-ar fi salvat viaţa, ei au rezistat. Bestialitatea gardienilor şi a torţionarilor, inventivitatea lor drăcească, nu au egal decât în răbdarea îngerească, bunătatea şi curajul acestor oameni – şi nu orice fel de curaj: curajul fizic în faţa morţii.

Care să fi fost „vina“ acestor oameni? „Uneltire contra ordinii sociale“, „spionaj“ (acuzaţia favorită împotriva episcopilor, preoţilor şi călugărilor catolici – „spionaj“ în favoarea Vaticanului!), „propagandă religioasă“, luări de poziţie „împotriva ateismului“, „misticism“ (acuzaţii favorite împotriva preoţilor şi călugărilor ortodocşi), apartenenţa la grupări interzise (legionari) sau sprijinirea acestora (rezistenţa anticomunistă din munţi).

Cartea prilejuieşte un adevărat periplu al groazei: apogeul suferinţei în închisorile comuniste îl constituie, indubitabil, fenomenul Piteşti „reeducarea prin tortură“: distrugerea fizică şi psihică a deţinuţilor şi, la capătul acestui proces, transformarea lor în torţionari şi călăi. Acesta este, în mod propriu, omul nou născut în comunism. Figura emblematică a acestui episod atroce din istoria comunismului românesc este Eugen Ţurcanu, un fost student legionar devenit torţionar şi „reeducator“. Când au decis încetarea experimentului din închisoarea de la Piteşti, autorităţile comuniste s-au debarasat fără remuşcări de instrumentul lor, Ţurcanu fiind executat în urma unui proces-mascaradă. Nu puţini dintre cei evocaţi în paginile acestei cărţi au cunoscut acest loc al groazei. La Piteşti sau în alte închisori din ţară, din fiecare poveste răzbat până la noi gemetele de durere sau de foame, urletul celor torturaţi, suspinele celor neputincioşi sau descurajaţi. Reversul medaliei îl reprezintă strigătul sfidător: „Trăiască Regele Mihai!“, „Trăiască România“ – cuvinte rostite nu oriunde, ci în faţa plutonului de execuţie…

Fiecare pagină din acest volum este o călătorie în Infern – la capătul ei, pentru aceşti mucenici, Paradisul… Închisoarea devine, împotriva călăilor, o adevărată şcoală a Evangheliei. După cuvântul Apostolului, nu mai există grec sau evreu, bărbat sau femeie, bogat sau sărac, ci toţi sunt în Cristos. La fel şi la Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Periprava, Văcăreşti, Coasta Galeş, Capu Midia, Tg. Ocna, Baia Sprie, Ostrov, Valea Neagră, Făgăraş. Suferinţa şi credinţa îi uneşte. Nu mai sunt ortodocşi, catolici sau protestanţi – sunt, în primul rând, creştini. Nu mai sunt români, maghiari sau germani –  sunt, în cele din urmă, martiri

Acest uriaş capital de suferinţă mărturisitoare nu trebuie irosit, ci valorificat cu încăpăţânare, aşa cum fac evreii cu cealaltă tragedie a veacului al XX-lea: holocaustul.  Suntem, slavă Domnului, liberi. Dar, în raport cu libertatea noastră, avem o triplă datorie: faţă de cei care nu mai sunt, faţă de noi înşine („Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ stă scris în Evanghelie) şi faţă de cei care vin după noi şi vor dori să cunoască adevărul despre trecut.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s