Lansare ULTIMUL CULIANU, Humanitas Kretzulescu, 21 mai 2010

Horia-Roman PATAPIEVICI: Bună seara. Bine aţi venit. Pentru un autor, lansarea unei cărţi este o sărbătoare, în condiţiile în care recunosc foarte multe chipuri de prieteni, cărora le mulţumesc că au venit aici, şi foarte multe chipuri necunoscându-le văd însă lumina din ele şi asta mă bucură – pentru că tare ne-am mohorât în ultima vreme, tare am devenit neîngăduitori unii cu ceilalţi, şi – cum spunea Cehov odată că la om totul trebuie să fie frumos: obrazul, îmbrăcămintea, vorba – la noi totul s-a urâţit în ultima vreme: portul, chipul, felul de a vorbi… Aşa că mă bucură foarte mult lumina pe care o văd pe chipurile dumneavoastră, cu care însoţiţi lansarea acestei cărţi într-o dată (asta cred că este cheia la care s-a referit Lidia [Bodea – n.m., AMB]) care a fost anume aleasă. În calendarul ortodox este ziua Sfinţilor Mari Împăraţi Constantin şi Elena, la fel cu Apostolii. Dar este şi ziua în care Ioan Petru Culianu [de aici înainte, IPC – n.m., AMB], acum exact 19 ani, a fost asasinat într-o toaletă din Divinity School, Universitatea din Chicago. O moarte ruşinoasă – folosesc înadins această expresie, o moarte violentă, stranie, care a şocat pe toată lumea. Spun „moarte ruşinoasă“ pentru că există un amănunt straniu (între foarte multele amănunte stranii ale vieţii lui IPC): când s-a îndrăgostit de prima lui soţie şi s-au luat, au făcut un jurământ straniu – ca acela care va trăda primul să moară de o moarte ruşinoasă. Acest cuvânt, iarăşi în mod straniu, de „moarte ruşinoasă“ a apărut într-o fiţuică imundă din Bucureşti (căreia n-am să-i rostesc numele, pentru că a împrumutat o expresie dragă nouă, din istoria politică a ţării noastre), folosită fireşte împotriva lui Culianu, ca expresie a nimicniciei lui…

În viaţa lui Culianu totul este straniu şi excepţional. Este un lucru care frapează pe oricine s-a aplecat asupra vieţii lui şi este un lucru care te poate invita la mistagogiile cele mai stranii (să speculezi asupra acestor stranietăţi) sau este un îndemn la atenţie, la rigoare, dar şi la folosirea unei priviri binoculare: ochiul raţionalităţii ştiinţifice pe care Culianu a exploatat-o cu asupra de măsură, dar şi ochiul (pe care Culianu deopotrivă îl avea) al fenomenelor care pentru mintea modernului sunt stranii.

Călin Andrei Mihăilescu, care a venit din Canada, a scris, la puţin timp după moartea lui Culianu, un articol în care consemna faptul straniu că atunci când a vrut să scrie ce a scris – un articol despre IPC, omul care s-a ocupat de gnozele dualiste ale Occidentului – care a avut ca idee centrală, în ultima parte a creaţiei lui, aceea că orice sistem de gândire poate fi redus la un mecanism de generare prin opţiuni binare, deci dualism binar, a observat că calculatorul lui duplică absolut toate apelările pe care le face pe acest articol. Îmi amintesc bine, Călin? Deci a fost ceva foarte straniu. A scris despre Culianu şi calculatorul lui a primit sugestia că atunci când primeşti comenzi referitoare la acest fişier trebuie să intri în logica binarului şi a dualismului… Cum se explică aşa ceva? Încă o dată: sau cazi în mistagogia cea mai neagră şi atunci intri într-o anumită zonă sau îţi păstrezi o anumită atitudine de interes şi rezervă, de… Suspenzi judecata şi mergi mai departe, îmi vine să spun. Asta-i metoda pe care am aplicat-o în această carte, în care am dezvoltat – cum a spus Lidia – o teorie de filozofia culturii, o teorie generală despre tipurile de creatori, pe care am numit-o „teoria ultimului“ şi o aplicaţie pe o parte a creaţiei lui Culianu, pe care am analizat-o sistematic din perspectiva unei observaţii pe care am făcut-o, aceea că prin anii 1988-89 sau poate 1987-88, în orice caz un interval care cade probabil începând după ’87 şi se încheie sigur cu ’89, ceva s-a petrecut cu IPC, s-a petrecut un soi de potenţare a activităţilor lui intelectuale, un fel febricitare a inteligenţei lui pornind de la convingerea din ce în ce mai fermă că a căzut, studiind gnozele dualiste, pe o explicaţie ultimă asupra modului în care funcţionează toate teoriile, indiferent că sunt ştiinţifice, religioase ori filozofice, şi cum anume funcţionează culturile în ansamblul lor. Am numit această rebvelaţie să spunem pe care Culianu a primit-o sub forma conştiinţei că a căzut peste o metodă universală, peste o formă universală de cunoaştere, am numit acest lucru „ultimul Culianu“, pentru a-l distinge de „primul Culianu“, acela care a reuşit să se impună în Occident ca un cercetător extraordinar de dotat, un om care cunoştea…, îmbina cunoaşterea filologică a domeniului lui (pentru că era un om care scria în cinci limbi străine, un om care făcuse performanţa să înveţe copta într-un an de zile, ceea ce este o performanţă, un om care deci era multilingv în mod profund. Întrebat odată ce raport are cu limba lui maternă, el a răspuns: pentru un om care scrie în cinci limbi, e greu să spună care este limba lui maternă), deci un om care avea competenţele filologice ale domeniului, avea competenţele tehnice de investigare ale unui istoric al religiilor – ceea ce presupunea un fler morfologic bine articulat, şi în plus avea capacitatea să înţeleagă filozofic problemele pe care celelalte două însuşiri (competenţele filologice şi competenţele de morfolog în istoria religiilor) le puneau. Or, asta este foarte important: pentru că de fapt ceea ce este extrem de original la IPC este un mod filozofic de a privi problemele unei discipline care, în fond, este regională. Istoria religiilor a devenit pentru români centrală pentru că un român a avut performanţe remarcabile în ea – Mircea Eliade -, după cum tenisul de câmp a devenit ceva important pentru români (altfel fiind ceva cu totul marginal) pentru că Ilie Năstase a avut performanţe mari în tenis. Dacă ar fi avut în tenis de masă, ca şi chinezii am fi fost şi noi mari fani ai tenisului de masă. Deci o disciplină regională, dar a înţeles-o filozofic şi asta face tot interesul pentru publicul general cultivat faţă de acest cercetător specializat extrem de riguros, dar în acelaşi timp om care a propus ceva care ispiteşte orice minte trează să afle despre ce este vorba.

Şi aş vrea să schiţez foarte pe scurt despre ce este vorba în „Ultimul Culianu“. De la un anumit moment, el a început să fie pasionat de observaţii ori teorii ciudate. De exemplu. Întrebarea „când aş putea să îmi văd ceafa?“ Răspunsul interesant, filozofic şi ştiinţific relevant, este acela când dai răspunsul la această întrebare construind o anumită teorie despre spaţiu. Să-ţi vezi ceafa pur şi simplu, pui oglinda, nu-ştiu-ce… –  banal… Dar e intereant dacă te gândeşti că ai putea să-ţi vezi ceafa dacă ai trăi într-un univers în care spaţiul ar fi curb: atât de curb încât curbura lui ar face ca, atunci când te uiţi în faţă, lumina care merge pe geodezica acestui spaţiu ar înconjura spaţiul şi ai vedea că în faţa ta se află mereu un personaj antipatic care îşi arată mereu spatele: este ceafa ta. Aşa poţi răspunde interesant la întrebarea „cum ar arăta lumea dacă mi-aş vedea ceafa uitându-mă în faţă?“. O altă întrebare stranie care poate primi un răspuns inteligent – şi relevant prin asta, este întrebarea „ce se câştigă atunci când sunt multiplicate dimensiunile lumii?“ Dacă noi am fi fiinţe unidimensionale, dacă am trăi într-o linie – şi deci am fi puncte, pentru că linia înseamnă o succesiune de puncte – cum ar arăta lumea? Păi ar fi o lume foarte strâmtă în care n-aş cunoaşte decât două persoane: cea din stânga mea şi cea din dreapta mea. În faţă n-aş vedea nimic, ar fi neantul, iar în spatele meu ar fi deopotrivă neantul – în ideea că ar exista direcţionalitatea de tipul ăsta. De fapt, ar trebui să fie redus la o existenţă în care vede simultan doar două lucruri pe lumea asta: vecinul din stânga şi vecinul din dreapta. Dacă aş fi o făptură bidimensională, atunci întrebarea interesantă „ce aduce o dimensiune în plus?“ îşi arată tot misterul. Gândiţi-vă că…, vedeţi…, o făptură bidimensională este ceea ce desenaţi pe o foaie de hârtie… Şi dacă desenaţi un om – schematic – pe o foaie de hârtie, şi desenaţi ficatul, stomacul, traheea ş.a.m.d., noi, văzând acest lucru, vedem într-un mod bidimensional: ceea ce înseamnă că a avea o dimensiune în plus faţă de alta îţi revine [permite?] să vezi ceea ce în dimensiunea inferioară este opac. Pentru că dacă am fi oameni bidimensionali şi am trăi într-o foaie de hârtie, noi am vedea numai contururile personajelor, noi nu am vedea şi interiorul lor. Dar dacă dobândim o dimesiune în plus, brusc vedem interiorul. Întrebarea relevantă şi misterioasă este: o făptură cu patru dimensiuni ne-ar vedea organele noastre interne? E de investigat? Dar o făptură cu cinci dimensiuni ce ar vedea? Ăsta e genul de întrebări care a început să îl fascineze de IPC cândva. Şi a început să citească matematicieni. Matematicienii se ocupă de lucrurile astea sau filozofii de o anumită factură. Ceea ce e fascinant la el este că nu doar că i-a citit cu atenţie pe unii din aceşti matematicieni, dar i-a priceput cu mintea lui excepţională formidabil de bine… Pentru că IPC avea însuşirile unei minţi cu totul şi cu excepţionale. Moshe Idel, care l-a cunoscut bine, spunea despre el că între toţi oamenii pe care i-a cunoscut în lumea congreselor savanţilor pe care o frecventează el însuşi ca savant de vârf, a văzut inteligenţe, abilităţi ş.a.m.d., dar a spus că pe nimeni n-a văzut să fie atât de înzestrat precum era IPC. Vă evoc aici definiţia pe care Noica a dat-o geniului – geniu este cineva care poate înţelege orice îşi propune, poate reţine tot ce îşi propune şi poate exprima tot ce îşi propune. E o definiţie laică, non-romantică, a ceea ce poate să fie geniul. Categoric că după această definiţie, care într-un animit sens este minimală, IPC era un geniu: putea reţine ce dorea (un coleg de la facultate îşi aminteşte că, spre deosebire de toţi colegii lor care când intrau în bibliotecă veneau cu computerul sau cu un sistem de fişe personal, el venea, citea, se ridica şi avea în cap tot ce citise; nu doar că le avea în cap, dar le avea deja organizate. Pentru că el avea o memorie, şi ăsta este lucrul de care s-a ocupat sub sigla „artele memoriei“ – arta memoriei nu înseamnă să memorezi un morman, înseamnă să memorezi o structură împreună cu toate instanţierile ei, or el absorbea instanţierile şi le transforma în structură – asta este arta memoriei) – era, prin urmare, extraordinar de înzestrat. Dar să trec acum la „Ultimul Culianu“. Punându-şi astfel de întrebări, a căzut peste carte excepţională care se numeşte „Despre creştere şi formă“ (“On Growth and Form”) a unui polihistor (matematician şi filolog clasic deopotrivă), dar ceea ce nemţii numesc Genie, D’Arcy Wentworth Thompson, care a trăit la încălecarea veacurilor XIX şi XX. A predat la Cambridge, cred. Un om care, înmănunchind înzestrările filologului clasic cu înzestrările matematicianului, a propus o teorie a transformărilor obiectelor ideale, pornind de la observaţii din biologie. A  observat, iarăşi mergând pe urmele unor observaţii pe care Goethe le-a făcutatunci când era pe urmele a ceea ce el numea „planta originară“ (Urpflanze). Pornind de la această observaţie, s-a întrebat dacă nu cumva bogăţia de oase şi oscioare din care este construit sistemul nostru osos sau bogăţia…, sau… Nu. Bogăţia de soluţii pe care natura le-a adoptat pentru acceleaşi funcţii ale unor animale diferite (ne referim în continuare la sistemul osos), dacă nu cumva această bogăţie poate fi redusă la ceva care este mai puţin decât această bogăţie. Şi răspunsul lui a fost: da. Prin transformări matematice continue se poate arăta că osul X, care are funcţia Y într-un  animal Z, reprezintă transformarea continuă, matematică, a unui alt os, având aceeaşi funcţie, dintr-un alt animal, care aparţine unui alt gen. Acest tour de force remarcabil a arătat că matematica are ceva de spus în domeniul vieţii (pentru că sistemul anatomic ţine de sistemul vieţii), dar a mai arătat ceva: că bogăţia poate fi clasificată şi altfel decât morfologic. În istoria religiilor, diversitatea miturilor se clasifică morfologic. Nu cumva diversitatea poate fi clasificată şi morfo-dinamic? Acesta este numele pe care Culianu l-a dat mitologemelor, miturilor deconcertante prin care religiile lumii se exprimă, iar materia lui de bază a fost dată de gnoze. Gnozele oferă pentru… oricine a răsfoit vreodată un catalog al miturilor gnostice ştie că mitografia gnostică este uriaşă, este luxuriantă, este copleşitoare. Citeşti, uiţi ce ai citit (pentru că nu suntem toţi Culianu – el ţinea minte tot…) şi eşti pur şi simplu…, mintea ţi se confundă de această bogăţie. Şi atunci a încercat să clasifice nu morfologic, ci morfo-dinamic. Lucrul extraordinar este că i-a reuşit. Iar reuşita este înregistrată (şi asta e foarte interesant şi ne arată că IPC a trecut printr-o cezură intelectuală atunci când a descoperit această metodă)…. Există o carte, redactată în limba franceză, „Gnozele dualiste ale Occidentului“ în care el a încercat să clasifice miturile gnostice. Şi a făcut-o printr-un procedeu mixt, morfologic, dar şi sub specia unor mituri dominante – ceea ce reprezenta ortodoxia disciplinei lui. În momentul în care a tradus această carte în engleză, pentru o ediţie engleză, lucrul s-a petrecut în 1990, deja trecuse prin această prefacere intelectuală de care vorbesc. Pentru că deşi este o traducere a acestei cărţi, în realitate este o prefacere profundă a tipului de clasificare pe care el l-a observat în „Gnozele dualiste ale Occidentului“ şi „Arborele gnozei“ (The Tree of Gnosis – este titlul cărţii englezeşti) foloseşte deja sistemul morfo-dinamic de clasificare. Teza cărţii mele este că deîndată ce el a reuşit acest lucru pe cazul gnozelor, reuşind să ordoneze diversitatea miturilor gnostice sub principiul de clasificare morfo-dinamic, a început să creadă că acest procedeu este universal. Şi din acel moment intram în logica a ceea ce am numit „ultimul Culianu“: când dintr-un cercetător foarte înzestrat, cum fusese, poate genial, a devenit ceva neverosimil de talentat. Comparaţi, vă rog, o sursă care este un furtun şi lasaţi apa să ţâşnească din el. Apa va ţâşni cu acele fluctuaţii care ţin de condiţiile iniţiale ale ieşirii picăturilor de apă din diametrul tubului şi veţi avea o bălăngăneală în toate direcţiile ş.a.m.d. Şi puneţi alături acelaşi debit de apă, dar dintr-o superbă arteziană. Asta e deosebirea dintre primul Culianu (fără să doresc deloc să-l minimalizez) şi ultimul Culianu, care intrase într-o logică a creativităţii şi a fertilităţii fără măsură comună nu cu noi – care suntem oameni obişnuiţi, ci cu primul Culianu care era deja un cercetător extraordinar de talentat.

Am să vă prezint numai trei (şi cu asta am să închei) din teoriile ultimului Culianu. Le-am ales înadins pe acestea, pentru că sunt mai stranii şi elementul de stranietate şi paradox face parte constitutivă din farmecul acestui ultim Culianu.

Una dintre tezele lui este că în sistemul lor de generare toate sistemele de gândire sunt identice. Asta, tradus în limba română obişnuită, spune următorul lucru: sistemul de gândire înseamnă: filozofie, ştiinţă, religie. Să le luăm pe acestea trei. Sistem de generare înseamnă, şi aici trebuie să precizăm că el credea că un sistem de gândire, deci o teorie, este generată în minte pornind de la două – doar două lucruri. Un set de afirmaţii atomale, elementare, care sunt afirmaţii ontologice de tip: există om, există Dumnezeu, există lume – ea este materială, ea nu este materială. Există suflet ş.a.m.d. Deci opoziţii elementare pe care se aplică un mecanism de generare de tip opţiune binară de tip da / nu, – dar trebuie să fii deştept ca să aplici chestiile astea, aceste propoziţii atomale – din care se dezvoltă sistemul de gândire în integralitatea lui – deci asta vă explică ce înseamnă sistemul de generare. Având acest „dicţionar“ de traducere a termenilor lui în minte, obţinem afirmaţia următoare: filozofia, ştiinţa, religia, în mecanismul lor mental de generare sunt identice. Sună foarte straniu şi tare… Este una dintre propoziţiile ultimului Culianu. O alta, la fel de tare, spune următorul lucru: mintea, lasată să funcţioneze un număr indefinit de ani, va dezvolta fiecare din sistemele de gândire pe care le declanşăm, în aşa fel încât fiecare va oferi o hartă a minţii. La infinit, hărţile minţii – filozofie, ştiinţe, religie – se suprapun şi sunt identice. Deci nu numai că în originea lor de generare sistemele de gândire sunt identice, ele sunt identice la infinit, după ce au fost generate în mod maximal. Ideea lui că o teorie dezvoltată în mod maximal oferă o cartografiere a minţii este altă perspectivă misterioasă şi stranie. Să vă mai spun una… Teza inseparabilităţii temporale a teoriilor. Rapid formulat, ea sună în felul următor: în momentul în care în mintea unui om se dezvoltă (pornind de la premisele acestea minimale) mitologeme sau sisteme mitologice din paleolitic se întâmplă ceva cu mintea lui – se întâmplă următorul lucru: el recunoaşte, sub forma unei re-cunoaşteri, acele producţii. Ce înseamnă asta? Aţi simţit, oricare dintre dvs., când aţi citit de exemplu, Cartea morţilor tibetani, mitologie diferită de a noastră, clar, gânduri, reprezentări diferite de ale tradiţiei noastre, dar în acelaşi timp, odată ce le-aţi cunoscut, s-a produs în mintea dvs. un soi de adeziune la ceea ce primeaţi, sub forma unei re-cunoaşteri. Pentru Culianu, ăsta este un semn că în mintea noastră nu există separaţie temporală între tot ce a produs mintea omenească din paleolitic (din momentul în care homo sapiens sapiens a început să producă reprezentări religioase şi până la sfârşitul timpurilor). Nu numai că toate aceste sisteme de gândire sunt non-separabile în sistemul lor de generare, dar ele sunt cumva non-separabile, el introduce o non-separabilitate temporală a tuturor sistemelor de gândire în genere imaginabile. O altă teorie (iată că sunt mai mult de trei… zâmbeşte). O altă teorie a ultimului Culianu face omagiu marelui lui maestru din Renaştere, lui Giordano Bruno – care a fost eroul lui… Giordano Bruno credea despre sine că este un mare, eficace şi ultim manipulator… În câteva tratate, unele micuţe – cum este De vinculis (Despre legături) un tratat pe care Culianu îl considera foarte important şi care a fost redescoperit foarte târziu, la sfârşitul secolului XIX – el se prezintă pe sine ca un mare manipulator. Era convins că are posibilitatea să determine pe oricine să facă ce vrea el. Asta l-a costat viaţa. Culianu credea acest lucru şi el, cumva, despre teoriile lui. Şi el a făcut acest raţionament: toate, dar toate sistemele de gândire, pot fi reduse la un număr de afirmaţii cu caracter mitic. Ştiinţa însăşi, nu este o aberaţie a lui Culianu şi nici o excentricitate a lui, din studiile epistemologilor noi ştim că teoriile ştiinţifice folosesc în mod regulativ, în sens kantian, reprezentări care sunt de natură mitică. De exemplu, de ce să preferi mai degrabă continuum-ul pt descrierea unui fenomen decât discontinuum-ul? Asta este o opţiune de natură filozofică. Şi asta s-a văzut foarte bine în optica …. (?) atunci când s-au înfruntat la sfârşitul secolului XIX teoriile corpusculare despre natura luminii cu teoriile despre natura ondulatorie a luminii. Deosebire care, şi asta e foarte interesant, a fost preluată în mecanica cuantică şi nu tranşată, ci preluată ca atare sub forma a cea ce Blaga numea „cuplu metodologic“: unda şi corpusculul reprezintă un cuplaj sub care noi gândim simultan realitatea luminii. Ei bine, mintea omului de ştiinţă funcţionează cu ajutorul acestor presupoziţii esenţialente filozofice care pot fi reîntâlnite în toate religiile, în toate sistemele filozofice ş.a.m.d. Deci el spune aşa: dintre toate sistemele de gândire (ştiinţă, filozofie, religie) care se bazează toate pe presupoziţii filozofice, religia le însumează pe cele mai numeroase. Întrucât mintea noastră funcţionează pe ele mai degrabă decât pe altceva, pe alt tip de afirmaţii, înseamnă că religia se bucură de o preeminenţă în raport cu celelalte sisteme de gândire. Această preeminenţă face ca societăţile să fie mai sensibile la schimbările din religie decât la schimbările din ştiinţă. Ceea ce ştim foarte bine din experienţă. Religiile au un impact asupra minţilor noastre şi o capacitate de mobilizare mult mai mare decât teoriile ştiinţifice sau filozofice. Deşi filozofii ar avea de obiectat aici… Trecem peste asta… Ne menţinem în teoria lui Culianu. Dat fiind acest lucru, impactul imediat al religiilor asupra societăţilor, pentru Culianu religiile sunt ca un soi de software pentru programarea societăţilor. Aici am trecut deja la marele manipulator, Giordano Bruno redivivus, Ioan Petru Culianu. Dacă este aşa, atunci o schimbare controlată în sistemul religiei poate conduce la o schimbare, deopotrivă de controlată, în comportamentul societăţilor. Deci putem programa viitorul nostru printr-o schimbare adecvată la nivelul sistemului religios. Suntem aici în zona perfectă a marelui manipulator, despre care a scris, de fapt,  într-un articol, IPC însuşi.

V-am prezentat aceste câteva teorii ale lui pentru farmecul lor, pentru puterea lor de provocare, dar şi pentru a vă sugera, în siajul tezei cărţii mele, că se petrecuse ceva cu IPC atunci când a trecut de la prima formulare a cărţii despre gnoze – Gnozele dualiste ale Occidentului – la formularea în limba engleză, care s-a numit Arborele gnozei. Ceea ce s-a petrecut este că a descoperit o metodă de clasificare iniţial a unei discipline regionale (cum era subiectul gnozelor) într-o metodă universală de tratare a oricărui fapt cultural. Asta i-a revoluţionat complet felul de a vedea şi, în mod misterios, l-a transformat şi intelectual, şi sufleteşte.

Şi analogia care îmi vine imediat în minte este aceea cu Nietzsche. Nietzsche este un autor pe care teoria ultimului se verifică foarte bine. Până să-l întâlnească pe Zarathustra, orice ar fi însemnat asta în mod fizic şi biografic pentru Nietzsche, fapt este că Nietzsche în ultimul deceniu de viaţă conştientă, începând cu ’83 probabil, şi până în ’89, când şi-a pierdut minţile, respectiv în ianuarie 1890, intrase într-o spirală a cunoaşterii, a îndrăznelii de a răsturna şi de a regândi toată tradiţia filozofică de până la el, care i-a indus, dincolo de conţinuturile efectiv filozofice pe care le-a produs (casetă întreruptă) El trepida într-un fel care nu seamănă cu vieţile noastre. Gândiţi-vă că în 1889, în ultimul an de viaţă, a scris Amurgul idolilor, Anticristul (pornind de la acelaşi manuscris ! – şi asta e foarte interesant: capacitatea minţii care intră în logica ultimului de a folosi acelaşi material pentru două produse care sunt diferite), Ditirambii lui Dionysos (neterminaţi), Nietzsche contra Wagner – cazul Wagner, toate astea sunt făcute în câteva luni… Aşa ceva o minte umană nu poate suporta, şi a urmat căderea, care a funcţionat ca un soi de cenzură transcendentă pentru lucrurile excepţionale pe care el promitea să le facă. Şi noi ştim sigur că promisiunea nu era vană, dacă ne uităm la exegeza nitzscheeană care pleacă de la cartea pe care n-a compus-o Nietzsche, deşi e făcută din scrierile lui, Voinţa de putere, pe care sora lui şi cu Peter Gast au alcătuit-o la puţin timp după moartea lui.

La fel s-a întâmplat şi cu IPC. Deîndată ce s-a convins că descoperirea lui regională este o metodă universală, el a intrat într-o trepidaţie şi o fertilitate a creaţiei care sunt în sine uluitoare. În ultimul an de viaţă, ’90-91, a trimis unor importante edituri cinci proiecte de cărţi pe care promitea să le dea într-un an, mai puţin o enciclopedie a magiei, pe care promitea să o dea în patru ani, fiind o operă colectivă de lucru, dar o istorie concentrată în 300 de pagini promitea să o dea într-un an faţă de data trimiterii propunerii. Or, în mediul occidental, unde promisiunea înseamnă şi realizare, pentru că dacă nu ţi-o ţii te descalifici, îşi pierzi creditul, în lumea occidentală în care el ştia foarte bine cum se funcţionează, să faci astfel de propuneri înseamnă că aveai certitudinea că le vei putea onora. În calculatorul pe care l-a lăsat IPC nu există urmele acestor cărţi. Prin urmare, stăteau în faţa lui să le scrie. Suntem exact în situaţia din 1889 a lui Nietzsche, care într-o febrilitate enormă a dus la bun sfârşit patru sau cinci proiecte de cărţi, din materialele pe care le avea deja în caietele lui şi care au fost editate ulterior în Nachlass-ul lui.

La fel era şi cu IPC. Intrase într-o logică ultimativă vertiginoasă care potenţa enormele lui calităţi într-un fel care ne lasă realmente cu gura căscată… Asta am încercat să argumentez în cartea mea şi sper că v-am trezit interesul faţă de ea.

Mulţumesc foarte mult.

(transcriere AMB)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s