Lansare DESPRE IDEI & BLOCAJE, Cărtureşti, 23 oct. 2007

H.-R. Patapievici: Mulţumesc lui Gabriel Liiceanu şi lui Andrei Pleşu pentru cuvintele de lansare… Aş vrea să pornesc de la mica istorie a scrierii acestei cărţi care a fost evocată puţin în ce au spus Gabriel şi Andrei. Cartea într-adevăr pleacă de la o conferinţă pe care Gabriel Liiceanu a ţinut-o la NEC în 13 februarie 1996, an în care Sorin Antohi şi Aurelian Crăiuţu au vrut să facă un volum omagial dedicat lui Mihai Şora, care împlinea 80 de ani. Conferinţa lui Gabriel Liiceanu se intitula „De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?“ şi punea chestiunea care a fost dezvoltată aici a lipsei de succesiune în filozofia românească, a faptului că nu există un gând care să întemeieze o tradiţie de reflecţie, aşa cum Kant a întemeiat o tradiţie de reflecţie, aşa cum Platon şi Aristotel au întemeiat o tradiţie de reflecţie. De ce, pe scurt, când filozofii apar la noi apar rarefiat, fără o logică pe care să o putem depista după ce ei şi-au încheiat opera, şi am încercat să răspund – dincolo de răspunsul pe care Gabriel Liiceanu l-a dat – având mereu în minte faptul că acest tip de întrebare trebuie să aibă un răspuns care să ţină seama de problema pe care Titu Maiorescu a ridicat-o în 1868 în faimosul articol – de doar câteva pagini de revistă – În contra direcţiei de azi în cultura română. Acel articol pune problema crucială nu a chestiunii dacă exercitarea formei dă fond – pentru că Titu Maiorescu era limpede convins că exerciţiul formei creează fond. El însuşi în 1876, într-o însemnare de jurnal, constata faptul că exerciţiul Constituţiei de la 1866 a creat o conştiinţă cetăţenească. În 1877 faţă de 1866… El nu-şi pune această problemă – dacă forma în exerciţiul ei creează fond. Aceasta este linia de atac a tuturor celor care au încercat să refuteze problema ridicată de Titu Maiorescu. Problema ridicată de Titu Maiorescu este problema adevărului culturii. Iar dacă pui problema adevărului culturii, pui problema discernământului celui care poate formula o recunoaştere şi pui de fapt problema crucială dacă cultura este majoră, şi atunci este majoră pentru că ai adevăr, sau este minoră, pentru că amestecă adevărul şi falsul ori pur şi simplu pentru că este falsă.

Astăzi, în lumea noastră postmodernă unde relativismul a devenit un soi de religie civilă, să-ţi pui problema adevărului este indecent şi, cum a spus Andrei maliţios, este o trăsătură fascistă – considerăm astăzi. Dar problema adevărului este crucială. Pentru că adevărul nostru – atunci când trăim – este sănătatea noastră. În absenţa sănătăţii – relativişti ori ba, postmoderni, moderni ori tradiţionalişti – tot acolo ajungem. Singurul lucru de care un relativist nu se poate îndoi în orice caz este că el va muri. Sunt lucruri care pun chestiunea adevărului şi chestiunea adevărului nu poate fi ocolită. Deci, întrebarea pe care a pus-o Gabriel Liiceanu – „De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?“ – am încercat s-o gândesc din perspectiva sau în orizontul problemei pe care a ridicat-o Titu Maiorescu în 1868, aceea a adevărului unei culturi şi a discernământului membrilor comunităţii care constituie baza acelei culturi. Asta este mica istorie a scrierii ei. În iunie m-am apucat să scriu articolul pentru volumul omagial dedicat lui Mihai Şora, el a fost încheiiat în septembrie sau în noiembrie – nu mai ţin minte – şi a apărut în ’97. Ca o confirmare a tezei lui, este că acest articol nu a stârnit absolut nicio reacţie. La nivel public, pentru că – şi aici introduc o distincţie importantă – e foarte diferit ce se întâmplă în România culturală în spaţiul privat de ce se întâmplă în spaţiul public. În spaţiul privat, viaţa culturală românească este de o luxurianţă, de o frumuseţe, de o directeţe extraordinară. Asta coexistă la nivelul spaţiului privat cu subterana culturii – pentru că cum eşti executat în subteranele spaţiului privat nu se întâmplă nicăieri: nici în iad nu vei fi zugrăvit cu ochiul rău şi cu deochiul ucigaş cu care eşti zugrăvit în particular după ce te-ai despărţit de doi sau trei oameni de cultură, ai făcut zece paşi şi eşti executat într-o manieră extraordinară. În spaţiul public, discursul este mult mai rarefiat şi aici este o tăcere. Cum am spus, operele care apar la noi – operele semnificative – apar şi dispar precum o bilă aruncată în ulei – fără să facă valuri şi fără să facă zgomot. Asta este într-adevăr foarte frustrant, dar asta elimină una din condiţiile esenţiale pentru ca o istorie a filozofiei româneşti să existe, şi anume ecoul, reacţia. Iar reacţia trebuie să fie masivă şi înnădită nu între puţini, ci între mulţi, iar felul în care se înnădeşte să ţină seama de nişte standarde, care să nu fie personale şi subiective, ci să fie obiective. Şi nu obiective ca impuse printr-un decret, ci obiective ca rezultând prin însuşi acest proces de schimb şi ca rezultând prin reglări fine şi succesive din ceea ce oamenii consimt să asume în momentul în care mesajul lor pleacă, este reflectat în celălalt şi ajunge înapoi la el. Din această mişcare foarte subtilă şi foarte fină rezultă totul în ultimă instanţă: rezultă standardele de comunicare, rezultă politeţea, rezultă o istorie a filozofiei româneşti dacă chestiunea avută în vedere o reprezintă operele filozofice româneşti şi rezultă în ultimă instanţă – şi acest lucru este foarte important – realitatea. Noi toţi câţi suntem aici avem o realitate. Nu avem o realitate în sine ca persoane, ci uzăm de o realitate atunci când îi percepem pe ceilalţi. Ca să ne situăm toţi într-o realitate pe care să o negociem mutual fără conflict, noi trebuie să facem ceva – trebuie să interacţionăm, nu doar să ne privim. Doar dacă ne privim rămânem la nivelul judecăţii estetice, de gust: da sau nu, îmi place, nu îmi place… Dacă trecem dincolo de acest lucru, păşim într-o zonă morală şi a intersubiectivităţii, de unde rezultă în urma negocierilor pe care nu le pot descrie – dar sunt multiple ş.a.m.d., rezultă o realitate comună. În această realitate comună fiecare are adăpost pentru adevărul lui şi pentru prezenţa lui esenţială. Acelaşi dat este obiectiv în sensul că toţi ne recunoaştem în el, şi dacă ne recunoaştem în el, atunci credem în idei, pentru că ideile există acolo şi noi le extragem după ce alţii le-au pus ş.a.m.d. şi atunci faimoasa zicală „Românii nu au încredere în idei“ dispare, „În România nicio minune nu ţine trei zile“ dispare, „La noi ca la nimenea“ dispare. Toate acestea sunt consecinţe ale faptului că noi nu reuşim – pentru că nu comunicăm cu adevărat – să avem o realitate comună, obiectivă, în care să ne recunoaştem cu adevărul şi cu singularitatea noastră.

În cele din urmă, în anul acesta, la începutul lui august, ca să termin la petite histoire, am ieşit împreună cu Gabriel Liiceanu şi cu Andrei Pleşu să mâncăm. Şi am început să vorbim. Despre… cultură. Despre autori, despre faptul că nu se vorbeşte despre cărţile importante, despre faptul că despre anumite cărţi – care sunt importante – se vorbeşte într-o manieră encomiastică. Adică, în loc să existe o raportare critică, există ceea ce semnala Andrei Pleşu – este fie adulaţie, fie respingere. Şi am fost frapat de următorul lucru: vorbeam, toţi trei, de parcă eram în cadrele articolului pe care îl scrisesem în ’96. Şi atunci i-am trimis lui Andrei Pleşu articolul, i l-am trimis lui Gabriel Liiceanu şi am hotărât să facem o suită. Să facem o acoladă la această temă. Am scris cartea…, ideea iniţială era…, Gabriel mi-a spus „Gata, publică-l imediat“ nu ştiu ce… Mi-a luat două luni ca să-l rescriu, să-l aduc la zi potrivit exigenţelor mele de astăzi stilistice şi intelectuale, să-i adaug o bibliografie care era absolut necesară, o bibliografie care este pusă în anexe – e de fapt un comentariu în care trebuia neapărat să apară raportarea la Titu Maiorescu şi să apară o trecere în revistă a istoriilor filozofiei româneşti. Pentru că în România s-au scris istorii ale filozofiei româneşti. Era grotesc să spun că nu există, fără să mă raportez la ele. Ei bine, există un amănunt comic legat şi de istoriile filozofiei româneşti. În perioada interbelică, două sunt semnificative. Prima, apărută în 1922  se cheamă „Filozofia românească“ a lui Ştefănescu şi în ’40 este o carte de istorie a filozofiei româneşti a lui Nicolae Bagdasar. Ei bine, Nicolae Bagdasar nu pomeneşte nimic despre Ştefănescu. Iată, suntem în plină neînnădire non sequitur – în interiorul filozofiei româneşti. Gheorghe Vlăduţescu, care a făcut prefaţa acestei cărţi când a fost reeditată, a lui Bagdasar în 1988, îi găseşte anumite scuze lui Nicolae Bagdasar. Dar de fapt, potrivit eticii intelectuale, nu are niciun fel de scuză. Antipatia pe care i-o producea eventual conceptul de filozofie românească, care, într-adevăr, e puţin aşa… ciudat…, al lui Ştefănescu, putea să se raporteze la el critic, putea să practice şi invectiva filozofică, dar trebuia să-l pomenească. Nici măcar nu l-a pomenit.

Deci trebuia să fac toate acestea, acestea sunt anexele. Anexele reprezintă cam jumătate din carte, prima parte fiind construcţia – consistentă, după părerea mea –  a argumentului pe care Gabriel Liiceanu l-a rezumat foarte bine, este vorba de absenţa unei pieţe a schimburilor intelectuale. Şi planul nostru, sugerat de Gabriel Liiceanu – a fost acela de a publica carte şi de a organiza la NEC o dezbatere în care să existe două contribuţii – după aceea invitate din public altele – a lui Gabriel Liiceanu şi a lui Andrei Pleşu, referitoare la argumentul central al acestei cărţi. Ideea fiind de a lansa în sfârşit dezbaterea publică, măcar prin conştientizarea faptului că ea este blocată.

Într-un fel, este chiar ca la alcoolici. Alcoolicul trebuie în primul rând să conştientizeze faptul că este alcoolic. Deîndată ce a conştientizat acest lucru, are o bifurcaţie în faţa lui: se tratează sau nu. Dar măcar e în cunoştinţă de cauză. Ştie că este alcoolic.

Aş vrea în încheiere să vă citesc două citate, unul care ilustrează starea de fapt şi al doilea, care arată cum anume trebuie făcut. Primul aparţine Marthei Bibescu şi este din jurnalul ei, celălalt este din Aristotel. Înainte să citesc aceste lucruri cu care am să închei, vreau doar să vă spun că problema pe care o discutăm aici este într-adevăr dramatică. Pentru că e limpede, judecând după valorile produse de cultura română, că această cultură este capabilă să producă valori. Aceste valori, când sunt mari, sunt şi universale. Putem vedea acest lucru însă – şi acest lucru este tragic – numai pe criteriile Occidentului şi numai pe tipul de piaţă de valori care există în Occident. Noi nu am fi ştiut care era statura ştiinţifică a lui Mircea Eliade dacă el nu s-ar fi dus în Occident, unde oameni egali în competenţă cu el puteau să îi judece argumentele ş.a.m.d. Şi nu numai universitarii s-au raportat la el, dar s-au raportat şi eseiştii, şi filozofii, a intrat într-un circuit al ideilor în care ceea ce a spus el s-a impus ca ceva demn de a stârni reflecţia. Dacă ar fi rămas la noi, Mircea Eliade ar fi rămas doar un literat. Dacă ar fi avut norocul să supravieţuiască puşcăriei. Ceea ce unei minţi excepţional înzestrate, cum este aceea a lui Mircea Vulcănescu, care s-a jertfit pentru aproapele lui, nu i-a reuşit: el a murit în puşcărie şi am fost lipsiţi în acest fel de tot ce ar fi putut produce mintea lui prodigioasă. Deci dacă n-ar fi murit în puşcărie, [Mircea Eliade] ar fi rămas un scriitor. Pentru că noi nu avem instrumentele pe piaţa publică să ne raportăm în mod public la Mircea Eliade. Spun „public“, şi asta e foarte important, pentru că privat oricare dintre noi o face. Asta nu înseamnă că este un deficit de inteligenţă între noi, între români. Pentru că fiecare dintre oamenii care citesc Mircea Eliade – şi ăsta e doar un singur exemplu, nu e Exemplul, cu E mare – înţelege ce spune el, înţelege că este semnificativ, poate să combine ce află din el cu ceea ce a aflat de la un alt autor şi poate produce o reflecţie personală despre ceea ce citeşte. Important este că la nivelul dialogului public, ca instituţie informală, această reacţie la opera de savant a lui Mircea Eliade nu ar fi putut apărea. Aceeaşi este situaţia lui Brâncuşi. Brâncuşi, dacă nu ar fi emigrat, ar fi rămas la fel de necunoscut ca cel mai cunoscut sculptor român rămas în ţară. Sculptori care sunt mari. Fiecare avem o listă de sculptori români semnificativi ori de dimensiune importantă – nu spun că este cât Brâncuşi – dar semnificativi. Ei bine, acest om care are recunoaşterea în ţară, are o recunoaştere cu care nu are ce să facă în străinătate, pentru că noi nu avem standarde cu care să ne impunem valorile. Occidentul, da. Deci problema este dramatică în fond.

Şi acum vreau să vă citesc cele două citate care constituie motto-ul pentru cartea aceasta:

Martha Bibescu: „În Franţa, fiecare acordă mare importanţă acţiunilor sale şi acţiunilor celorlalţi. În România, nimic nu are importanţă. Vin aici şase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic“.

O simţiţi ca pe un cuţit în inimă? Eu aşa o simt.

În fine, citatul din Aristotel, unde el descrie, cu ingenuitatea extraordinară pe care mintea lui putea să o aibă, descrie de fapt condiţiile minimale pentru ca o piaţă a ideilor să existe. Spune Aristotel: „Fiecare filozof care se apleacă asupra unui subiect dat găseşte să spună ceva semnificativ despre el; în sine, contribuţia sa poate fi de mică valoare în raport cu adevărul sau poate reprezenta, chiar fiind adevărată, puţin lucru, în raport cu vastitatea subiectului – dar însumarea contribuţiilor tuturor conduce la rezultate remarcabile. Trebuie, de aceea, să le fim recunoscători nu doar celor pe ale căror opinii le încuviinţăm, ci şi celor cu ale căror opinii ne aflăm în dezacord fie pentru că le găsim superficiale, fie pentru că le considerăm eronate: chiar şi aceştia din urmă ne sunt de folos, deoarece ne ajută prin exemplul lor să gândim mai bine“.

Asta este tot.

(transcriere AMB)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s