interviu cu violonistul Liviu Prunaru: „Muzica ar trebui să se adreseze întâi şi întâi inimii“ (2004)

Ana-Maria Botnaru: În noiembrie 2003, aţi cântat alături de orchestra Filarmonicii „George Enescu“ Concertul nr. 3 pt. vioară şi orchestră de W. A. Mozart. Ce reprezintă pentru dvs. muzica lui Mozart?

Liviu Prunaru: Nu poţi compara ultimele cvartete cu primul concert de vioară, sau cu operele, sau cu Recviemul. Dacă întrebarea ar fi ce reprezintă ACEST concert pentru mine, totul se simplifică. Încep cu prima senzaţie pe care mi-o inspiră mare parte din muzica lui Mozart şi una din caracteristici comună multora dintre compoziţiile sale: ELEGANŢA. În acest concert mai găsesc şi lumină, simplicitate, sinceritate (în partea întâi), melancolie, puritate şi duioşie (în partea a doua), precum şi spirit dansant (în partea a treia), totul îmbăiat în această lumină voioasă şi strălucitoare acompaniată de un zâmbet şugubăţ!

Aţi început studiul viorii în România. Care au fost profesorii care şi-au pus amprenta asupra destinului vostru artistic?

Fapt este că am mai avut şi profesori pe care nu i-am întâlnit niciodată şi care m-au călăuzit de-a lungul anilor în momentele grele sau de căutări cu simpla prezenţă a înregistrărilor făcute de ei. Dar să încep cu începutul: la Craiova, cu dl Oprişan, pe când eram un copil de şase ani. Acest om m-a înconjurat timp de cinci ani cu bunătatea sufletească pe care o emana, m-a vrăjit cu poveştile sale despre vioară şi mi-a inspirat această dragoste pentru instrument şi muzică în general. Momentele magice şi pe care nu le voi uita niciodată au fost acelea în care lua vioara şi-mi cânta Ciuleandra. La un moment dat, prin clasa a IV-a, mi-a zis el însuşi (ce incredibilă modestie şi măreţie sufletească!) să merg la altcineva… să-mi continui drumul…

Am făcut următorii doi ani cu dl Berbec, proaspăt absolvent al Conservatorului, de la care am învăţat (probabil în legătură cu numele lui precum şi cu zodia mea) să iau viaţa în coarne şi să încep să înfrunt greutăţile. Cu el am început primele mele piese dificile: Rondo de Mozart, Malgueña de Sarasate, Rondo Capriccioso de Saint-Saens etc… Încă la clasa lui fiind, am participat la primul meu concurs, Lira de Aur, la Suceava. Acolo mi s-au deschis ochii pentru prima dată, când i-am întâlnit şi pe ceilalţi violonişti de vârsta mea sau mai mari. Acolo am avut primul impact cu şcoala bucureşteană şi cu celelalte şcoli din România. Era anul în care Dan Claudiu Vornicelu a primit marele trofeu şi se vorbea despre reincarnarea lui Ciprian Porumbescu. Am multe amintiri legate de acea perioadă. A fost extraordinar! Aş putea scrie un roman doar despre acest episod… Voi menţiona doar că acel an a fost anul în care am început într-adevăr să studiez la vioară!

În urma menţiunii obţinute, am fost sfătuit de unii din membrii juriului să merg la Bucureşti. Nu am făcut-o imediat, însă am trecut la clasa dnei Mihaela Mailat. Ştiu că sunt câteva persoane cărora le datorez extrem de mult, însă cel mai mult cred că-i datorez dânsei! M-a învăţat să gândesc, să studiez, să aprofundez, am refăcut tehnica, împreună am studiat game, studii, prima mea piesă de Paganini, Motto perpetuo… Stăteam ore în şir la un singur rând. Îmi aduc aminte de parcă era ieri de introducerea de la concertul de Bruch! De câte zeci sau sute de ori nu am refăcut acel pasaj pentru a fi cât mai aproape de ceea ce ne propuseserăm… Şi acum mă întreb cum a putut avea atâta răbdare cu mine! Doi ani am făcut împreună, însă pentru mine parcă au fost zece! În acei doi ani am pus bazele a tot ceea ce ştiu astăzi! Bineînţeles, lista continuă şi chiar şi acum, când studiez singur, nu sunt zile în care să nu am o nouă idee, un nou exerciţiu, o nouă remarcă. Revenind, acei doi ani cu dna Mailat m-au marcat profund şi au deschis noi porţi percepţiilor mele. Au fost ani fericiţi şi datorită faptului că tot atunci am obţinut primele mele premii intâi. În primul rând a fost reîntoarcerea la Suceava unde de data aceasta am obţinut premiul întâi urmat, un an mai târziu, tot de un premiu întâi, la concursul pe meserii de la Iaşi. Ceea ce este extraordinar este că acum câteva luni, stând împreună cu dna Mailat şi ascultând ultimele mele înregistrări făcute la Radio cu Integrala sonatelor de Beethoven, în compania Danei Protopopescu, i-am spus, aşa, din senin: „Aţi fi crezut, acum 22 de ani, că într-o bună zi o să stăm să ascultăm împreună Sonatele de Beethoven… CU MINE?“

Următoarea experienţă a fost la Bucureşti, la clasa dnei Adriana Carpen. Acum am avut primul contact cu psihologia cântatului la vioară. Am realizat că nu poţi cânta altfel decât ceea ce eşti. Cântatul te reprezintă, în cazul în care este sincer. Anii petrecuţi la clasa dnei Carpen, trei la număr, au fost ani de căutări, ani de acumulări, ani de dezvoltare. Am învăţat enorm de mult repertoriu, am cântat mult şi am participat la concursuri. Probabil au fost anii în care am atins extremele, atât cea de jos cât şi cea de sus. Momente în care m-am simţit pierdut, descurajat, obosit. În astfel de momente, dna Carpen îmi întindea întotdeauna câte o mână providenţială tradusă prin câte o lecţie de trei, patru ore în care ochii mi se deschideau din nou, prindeam aripi, mă hrăneam, continuam drumul. Ca şi în cazul dnei Mailat, relaţia a fost foarte specială, o prietenie adâncă şi firească. Eram ca doi căutători care mergeau cot la cot, experimentând mereu, schimbând opinii, unul prin practica fizică, degete, mâini, celălat prin gândire, experienţă, idei iar această combinaţie a dus la un rapid progres, noi premii, îmbogăţirea repertoriului şi adâncirea prieteniei. Din păcate, dna Carpen a plecat dintre noi acum câţiva ani lăsându-i neconsolaţi pe toţi cei care i-au fost elevi precum şi cei care au cunoscut-o pur şi simplu. Îmi aduc aminte ce mult mă încuraja şi cum îmi vorbea despre lecţiile sale cu dl Sarvas, mare figură pedagogică în istoria învăţământului viorii în România, despre importanţa gamelor şi a exerciţiilor tehnice şi, în mod special, de studiatul mental, idee pe care ulterior am dezvoltat-o şi care este pe primul plan astăzi!

Vreau să menţionez încă doi profesori întâlniţi la acea vârstă şi care, cu toate că nu i-am frecventat decât fugitiv, au reuşit să intre în frumoasele mele amintiri şi să mă influenţeze într-o foarte mare măsură. Întâmplarea face ca acest concert de Mozart, nr. 3, să-l fi studiat cu unul din ei, pentru prima dată. Este vorba despre Mihai Constatinescu. Cei care mai au ocazia să găsească înregistrările sale cu cele două romanţe de Beethoven vor înţelege de ce am fost aşa de impresionat de frumuseţea sunetului său. Deşi nu ne-am văzut decât de două sau de trei ori, eram încă în Craiova pe vremea aceea şi veneam special la Bucureşti pentru aceste lecţii, am fost atins de modestia şi simplicitatea sa însă în acelaşi timp şi de claritatea gândirii sale. Cel de-al doilea nu este altul decât marele George Manoliu după a cărui metodă învăţam aproape toţi pe atunci. L-am cunoscut în perioada cursurilor de vară de la Râmnicu Vâlcea, în ceea ce era probabil cea mai frumoasă perioadă a existenţei mele. Studiam enorm şi mă simţeam aşa de bine şi cu atâtea posibilităţi, de parcă aveam aripi. Într-o săptămână, am făcut cu el Concertul de Mendelssohn, părţile a doua şi a treia, Dansurile Româneşti de Bartok, Mitul Aretuzei de Szymanovski, un preludiu de Wieniawski, plus Grave şi Fuga de Bach, asta pe lângă cursurile de muzică de cameră, unde am făcut un Trio de Schumann şi un cvartet de Beethoven.

A urmat apoi Conservatorul unde am studiat cu dna Cornelia Bronzetti. Probabil perioada cu cele mai multe concerte şi concursuri. Dna Bronzetti a fost foarte strictă şi severă cu mine, însă în spatele acestei aparente severităţi se ascundea o mare bunătate şi înţelegere. M-a ajutat foarte mult să ies pe scenă şi de aceea îi voi rămâne mereu recunoscător! Am făcut împreună, de asemenea, foarte mult repertoriu. În acea perioadă am început integrala sonatelor de Bach, Mozart şi Beethoven şi dădeam câte un recital la fiecare două săptămâni la Conservator, seria fiind întreruptă de venirea mea în Elveţia.

Ca dealtfel toţi violoniştii din România, am trecut de câteva ori şi pe la maestrul Ştefan Gheorghiu. Dânsul a avut marele merit de a mă face să cânt un capriciu super dificil de Paganini, nr. 2, şi, pe lângă multele idei muzicale, mai avea şi nişte digitaţii formidabile! De asemenea, cântând mereu cu vocea în timp ce şi eu cântam, îmi dădea curaj şi încredere!

De care perioadă din istoria muzicii vă simţiţi atras? De ce?

Ar trebui să fiu mult prea sărac spiritual ca să mă ataşez de numai o singură perioadă. Mă simt foarte bine în toate perioadele şi găsesc afinităţi în compoziţii scrise de către compozitori aparţinând tuturor epocilor. Mai uşor ar fi să răspund la întrebarea de ce perioadă mă simt mai puţin atras. Poate că încă nu o cunosc prea bine, însă nu mă simt foarte atras de epoca modernistă. Am auzit prea multe „deşeuri“ contemporane… Asta nu înseamnă că nu dau nici o şansă acestei epoci. Un lucru însă va fi greu de îndeplinit ca să mă pot simţi atras de acest gen de muzică: în concepţia mea, muzica, mai ales în această perioadă tulbure, ar trebui să se adreseze întâi şi întâi inimii, or nu prea este cazul. Mai aşteptăm! Nu ar trebui înţeles de aici că-mi place o muzică siropoasă sau ieftină, cum de multe ori este cazul în unele filme…

Ca violonist, vă raportaţi la un model de interpretare sau nu? Cu alte cuvinte, există un interpret pe care îl preferaţi? Modelul este acelaşi sau diferă în funcţie de partitura pe care o abordaţi?

Încă de mic, am avut mereu trei idoli: Heifetz, Szeryng şi Grumiaux. Ca să-i descriu mi-ar lua mult prea mult timp, şi tot atât mi-ar lua ca să explic ce au însemnat aceştia trei pentru mine. În puţine cuvinte, strălucirea şi virtuozitatea impresionantă a lui Heifetz, soliditatea, simplicitatea, profunzimea, perfecţiunea şi în acelaşi timp frumuseţea celui pe care-l numesc „Tatăl nostru“, al violoniştilor, Henryk Szeryng, şi nu în ultimul rând căldura, sensibilitatea, fineţea, tristeţea, melancolia, puritatea singurului violonist care m-a făcut să plâng, Arthur Grumiaux, iată câteva trăsături ale celor care m-au marcat de-a lungul copilăriei şi care au influenţat formarea mea. Lista s-a mărit atunci când am atins nivelul de a înţelege arta lui Joseph Szigeti, violonist şi muzician fenomenal care din păcate însă, este cunoscut din ce în ce mai puţin. O personalitate proeminentă, un lord al viorii, a reuşit să îmbine raţionalul cu sublimul. Cântul lui este extraordinar de cumpătat, gândit, metodic, valoros, solid şi în acelaşi timp pur şi simplu… fermecător! Nu foarte înţeles astăzi de tânăra generaţie care, din păcate, tinde spre un ideal de suprafaţă, ţesut cu efecte acrobatice şi un substrat de foarte dubios gust, un fel de succes imediat compus dintr-o prefăcută actorie (cine nu vede din ce în ce mai des astăzi violonişti, sau muzicieni în general, care „suferă“ şi sunt transpuşi, şi-şi dau sufletul pe scenă cerşind un sărac şi efemer succes?) în care adevărata muzică este sacrificată efectelor acrobatice de moment şi fără nici o valoare muzicală! Din această cauză probabil, îmi întorc inima spre generaţiile din trecut, care cântau cu sinceritate, termen pe cale de dispariţie în lumea muzicală de azi, şi care făceau o artă durabilă, care a rezistat şi va rezista vremii şi diferitelor influenţe şi „mode“ muzicale efemere şi sărace. Se aruncă mult praf în ochi în prezent, puţini mai au cu devărat ceva de zis… care merită să fie ascultat! De aceea îi voi asculta întotdeauna cu o deosebită plăcere şi nostalgie pe Kreisler, Thibaud, Enescu, Francescatti, Milstein şi alţii.

Despre şcoala românească… Eu am crescut sub dominaţia celor doi monştri sacri români, Voicu şi Ruha! Am avut însă întotdeauna o mare slăbiciune şi atracţie pentru cântul altor trei: Silvia Marcovici, Mihaela Martin şi Andrei Agoston. Ştiu că am rămas cu gura căscată ascultându-i! Cei trei, mai târziu patru, pe care i-am amintit la început au fost pentru mine cei mai împliniţi pe toate planurile, altfel aş mai fi amintit bineînţeles şi pe Perlman, Zukerman, Oistrakh, Kogan şi pe încă mulţi, mulţi alţii. Ar fi bine de precizat, poate, că deţin o discografie de mai bine de 2500 de CD-uri plus casete audio, video, DVD-uri etc… Încerc să fiu tot timpul la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, indiferent de vârstă!

În afară de activitatea concertistică, desfăşuraţi şi o activitate pedagogică. Ne puteţi oferi câteva amănunte legate de aceasta din urmă?

Pentru mine pedagogia este o formă de a întreţine tânără şi proaspătă arta pe care o practic. Este un schimb continuu de experienţă şi idei cu toţi cei cu care intru în contact. Este un mijloc de a-i ajuta pe alţii (ce poate fi mai frumos decât a transmite mai departe tot ceea ce ştii?), este un mijloc de a revizui continuu metoda de lucru, o modalitate de a progresa. Ideea de bază este să-i fac pe cei cu care lucrez să ajungă să fie ei înşişi proprii lor profesori! Ăsta este cel mai important aspect!

Aş dori să descrieţi, în câteva cuvinte, vioara pe care cântaţi.

Vioara pe care cânt a aparţinut lui Jan Kubelik. Este o Andrea Guarneri din anul 1676. În condiţii incredibil de bune după atâtea sute de ani, această vioară are un sunet deosebit de dulce nu însă şi un mare volum. Cânt pe ea de 12 ani şi încă nu-i cunosc toate secretele. Este, ca şi mine, într-o continuă schimbare. Poate una o implică pe cealaltă…

În cazul dumneavoastră, ce este mai important: tehnica sau acel „ceva“, imposibil de definit, şi care de fapt e unic cu fiecare violonist în parte?

Bineînţeles că acel „ceva“ este ceea ce caut atunci când ascult orice violonist. Fără acel ceva care îl caracterizează… nu reuşesc să-l ascult până la capăt. Se întâmplă însă, din păcate, ca lipsa totală sau chiar şi parţială a tehnicii să împiedice transmiterea mesajului muzical. De aceea, posedarea unei tehnici solide devine imperativă şi condiţia sine qua non. Este indispensabil ca atunci când ai ceva de spus, o idee, să deţii mijloacele necesare, în orice domeniu ar fi. Heifetz a studiat toată viaţa lui, indiferent de disponibilitate, epocă sau situaţie, câte două ore de game zilnic! Personal, cred că această disciplină draconică a contribuit la longevitatea şi la menţinerea calităţii tehnice şi interpretative ale acestui virtuoz.

Pe lângă recitaluri şi concerte, imprimările ocupă un loc important în activitatea dvs. Vă invit să treceţi în revistă câteva dintre opusurile înregistrate (menţionând, de asemenea, casa de discuri sau postul de radio unde s-au realizat imprimările).

Până acum am realizat două discuri proprii însă, datorită concursurilor şi a unor concerte înregistrate în direct, apar pe mai multe. Altele au fost făcute de către Academia Menuhin, alături de ceilalţi colegi.

Primul disc l-am făcut după concursul Regina Elisabeta, la Bruxelles. Conţine Sonata de Strauss, o lucrare nu foarte des înregistrată, şi mai multe piese de virtuozitate de diferiţi compozitori (Saint-Saens, Brahms, Sarasate, de Falla, Paradis). Firma este Pavanne, Belgia.

Cel de-al doilea conţine o integrală, a concertelor de Saint-Saens, proiect FOARTE puţin realizat până acum. Versiunile până în ziua de azi se pot număra pe degetele de la o mână. Discul a fost realizat de compania elveţiană Claves.

Recent, am terminat de înregistrat la Bucuresti, pentru Radio România, integrala Sonatelor de Beethoven. Cum ultima înregistrare românească a acestor sonate data de câteva decenii, am propus acest proiect Radioului şi a fost acceptat cu mult interes. Probabil că finalizarea proiectului va avea loc în cursul acestui an prin producerea simultană a celor trei discuri care vor conţine integrala celor zece Sonate de Beethoven despre care pot spune că sunt destul de mândru şi care au reuşit să capteze o parte din acel ceva special pe care vreau să-l ofer de fiecare dată celor care mă ascultă.

Mai apar pe mai multe discuri ale companiei elveţiene Dinemec cu lucrări scurte şi câteva concerte preclasice. De menţionat că în această serie intră discul memorabil înregistrat într-un concert dat pentru papă la reşedinţa sa de la Castel Gandolfo, unde interpretez alături de apreciatul meu profesor Alberto Lysy, Concertul pentru 2 viori de Bach.

În urma concursurilor de la Bruxelles (Regina Elisabeta) şi de la Indianapolis, mai apar pe încă două discuri cu Concertul nr. 3 de Saint-Saens, Sonata de Mendelssohn în Fa Major şi Sonata nr. 8 de Beethoven, bineînţeles toate fiind înregistrate în concurs.

Pentru anul acesta, mari proiecte. În luna iunie voi înregistra Anotimpurile de Vivaldi în Ucraina, în septembrie Concertul de Dvorak în Belgia, iar în octombrie două discuri, unul cu sonate de Leckeu şi Franck, probabil în Belgia iar cel de-al doilea, un disc Mendelssohn cu concertele pentru vioară, pian şi orchestră şi cel în re minor pentru vioară şi orchestră.

Exceptând vioara, aveţi un alt instrument preferat (nu mă refer, fireşte, la faptul de a cânta la alt instrument, ci la muzica scrisă pentru acel instrument).

Bineînţeles! În primul rând… vocea! Îmi place la nebunie să ascult opere şi lucrări vocale şi mai ales coruri în muzica preclasică şi în cea religioasă. Dacă ai vreodată ocazia să asculţi ceva cu Camerata Oxford dirijată de Summerly, sunt extraordinari! Vocea nu este singura mea slăbiciune. Mai am o mare afecţiune şi pentru flaut. Mă înec în extaz ascultându-l pe Galway în melodiile japoneze sau în transcripţiile pieselor de Debussy! Îmi place şi pianul şi de când l-am descoperit pe Cziffra cum cântă… nu mai am cuvinte! Nu pot să închei fără să menţionez orga!

Aţi călătorit probabil mult şi aţi cântat în faţa unui public foarte divers. Există un public pe care l-aţi remarcat pentru căldura (sau competenţa) sa?

Am călătorit foarte mult într-adevăr şi am cântat în faţa atâtor feluri de public… Aş putea da multe exemple, atât impresionante cât şi amuzante! Foarte greu de egalat exuberanţa publicului argentinian, rar am văzut aşa ceva! Publicul olandez, unul din cele mai respectuoase, după fiecare concert se ridică în picioare! Publicul franţuzesc, ca şi cel românesc, foarte cunoscător însă din păcate, extrem de critic. Nu menţionez aici bineînţeles ţările în care se aplaudă după un pasaj acrobatic, înaintea acordului final sau între părţi… Cel mai trist este să surprinzi, aruncând o privire în sală, nişte priviri goale şi plictisite ale unora care probabil că au venit sau cu o invitaţie pe care nu au ştiut să refuze, sau au venit să-şi etaleze toaletele, noul costum ori noua coafură! Sunt rău, nu?

Lucrul interesant este că în ultimele luni am început să aprofundez această temă, a complicităţii între public şi solist. EXISTĂ! Sunt săli care nu te ajută şi care ţi-au pus eticheta înainte de a fi cântat. Destul de rar, e adevărat… Altele însă te susţin şi se deschid, sorbindu-ţi mesajul, prin acest fapt participând enorm la derularea unui concert!

În afara muzicii, există o altă artă care vorbeşte sufletului vostru?

Da, tot ceea ce reprezintă frumosul sub toate formele sale!

Am fost uluită de generozitatea cu care aţi acordat bisuri. E ceva neobişnuit pentru viaţa de concert din România. A fost o excepţie pentru a sărbători reîntâlnirea cu publicul român sau este nota voastră obişnuită?

Mai ales în recitalurile cu pian, nu mă las niciodată rugat… Atunci când văd că publicul este încântat dau câte patru, cinci bisuri şi mă opresc doar pentru că nu vreau să-l obosesc!

Vă mulţumesc încă o dată pentru timpul acordat şi pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s